Doi medici români, un bebeluș în burtica mămicii, o operație unică în Europa

Joi, 5 noiembrie, a fost o zi de toamnă ca oricare alta. Se spune că atunci când salvezi o viață, salvezi o lume. Oare cum s-or simți medicii care salvează lumea în fiecare zi? 

Fiecare medic are un vis sau, în fine, câteva. Dincolo de viața personală – în care toți își doresc liniște, motoare puternice și rapide, recolte record la porumb și căruțe întregi de struguri culeși din vie – doi prieteni, Sergiu Stoica și Hadi Rahimian, au avut un vis profesional comun: să opereze in utero un caz de spina bifida la un copilaș încă nevenit pe lume. Este ca și cum, în burtica mămicii fiind, cineva îmi face cunoștință cu lumea pentru vreo oră, pentru ca mai apoi să mă bage înapoi în ceea ce eu îmi inchipui că e lumea mea pentru încă vreo opt săptămâni. Iar între timp, adormit fiind, un neurochirurg să îmi opereze capătul coloanei vertebrale pentru a-mi reface canalul în care trebuie să îmi stea măduva și nervii. Am numai 1 kg și 250 de grame și probabil că nu îmi voi aminti cum doi îngeri de pe altă planetă mi-au îmbunătățit șansele de a da piept cu lumea peste câteva luni. Și toate astea în București, România. Dar, până atunci, eu o să cresc. O să cresc mare și o să țip cât pot de tare pentru ca o lume întreagă să mă poată auzi la naștere: “Am venit! Nu știu cum, dar îmi e bine!”

Astfel de operații s-au făcut în Statele Unite în mod experimental numai în două centre universitare. În Europa, Sergiu și Hadi sunt singurii care au încercat și au reușit cu mult succes să ducă treaba asta până la capăt, într-o banală zi de 5 noiembrie.

Cazul acesta o să treacă sigur neobservat de către comunitatea medicală și nimeni nu o să spună “wow, ei chiar fac minuni”. Doi medici din nenorocitul sistem medical românesc au avut tupeul să depășească cu eleganță un standard european neatins încă. Asta pentru că trăim într-o lume în care ne-am obișnuit cu mediocritatea. Ne-am obișnuit să mergem în străinătate ori de câte ori avem o problemă medicală mai gravă. Ne poate învinovăți cineva?

Putem oare clădi o țară din câteva excepții? Probabil că nu, dar ceea ce mi-ar plăcea să văd ar fi ca mediul profesional și universitar să conducă la reforma bunăstării și însănătoșirea sistemului. Să ia exemplu de la clinici precum BRAIN Institute și să ne ajute la construirea unui centru de neuroștiințe, contribuind cu toate resursele disponibile. Să constate, fără invidie, că ceea ce se petrece aici de doi ani de zile este ieșit din comun, demn de cele mai bune clinici americane și europene. Modelul de afaceri concentrat în jurul pacientului, nu în jurul specialităților medicale, este calea pe care o vor urma oricum peste zeci de ani. Să îndrăznească să pășească peste timp așa cum noi am îndrăznit și îndrăznim în fiecare zi. Și, nu în ultimul rând, dacă Sergiu și Hady au reușit în România noastră o performanță science fiction, să ne putem mândri cu ea și cu altele pe care le vom reuși în viitor.

Bebelușul este în continuare în burtica mămicii. Nu știe ce i s-a întâmplat, dar în ziua care va înțelege ce este lumea, va fi mult mai fericit și pregătit să o schimbe la rândul lui, să o facă mai bună.

Jos pălăria, Sergiu Stoica și Hadi Rahimian. Operația asta va deveni probabil o rutină. Și apoi vom aștepta cu nerăbdare momentul în care doi copilași siamezi cu capetele unite vor trăi în urma unei intervenții.

Eh, îmi torn un pahar de vin roșu, închid ochii și îmi imaginez că sunt la Mayo Clinic în New York. Sau la Cleveland Clinic. Sunt atât de norocos și nu realizez.

Ionuț Pătrăhău, co-fondator BRAIN Institute