Etichetă: Dr. Sergiu Stoica

Povestea Evei și a ursulețului Curajos

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Povestea Evei și a ursulețului Curajos

 

La doar trei ani și zece luni, Eva a învins primul ei obstacol, și probabil cel mai dificil dintre toate. Și-a păstrat candoarea și zâmbetul dulce, dar undeva în ochii ei albaștri vezi o forță inimaginabilă pentru un copil. 

Am întâlnit-o pe culoarele BRAIN Institute, și i-am aflat povestea prin ochii mamei ei.

Primele simptome

În septembrie, nu avea absolut nimic, iar în octombrie a început să facă niște crize — noi nu le-am văzut ca fiind crize, am crezut că se prostește. Își ducea capul și ochișorii pe spate, se învârtea și scotea niște sunete ciudate. La început, am certat-o și i-am spus că nu se vor mai juca copiii cu ea dacă mai face așa. Am sunat-o pe educatoare să văd dacă are un comportament diferit la grădiniță, și aceasta mi-a spus că ar fi făcut ceva ciudat și că a uimit-o: își muta capul brusc în partea stângă, în episoade scurte de 30 de secunde.

Am fost cu ea la doi psihiatri, care au spus că nu pare a avea nimic pentru că reacționa foarte bine și povestea chiar ce se întâmplă în timpul crizelor. Aceștia ne-au recomandat să facem și investigații medicale. Am fost la medicul de familie, care ne-a trimis la un alt psihiatru, însă la acela nu am mai ajuns pentru că, între timp, a început să cadă. Am mers cu ea la Obregia, unde a văzut-o un doctor care ne-a trimis să îi facem electroencefalografie (EEG). Cât timp am așteptat, a făcut o criză chiar acolo. În timpul crizelor era oarecum conștientă: de exemplu, i-am oferit o bomboană și a luat-o.

Domnul doctor a consultat-o neurologic, s-a uitat pe EEG, și era bine. Nu avea o traumă neurologică, dar pentru o investigație mai bună ne-a recomandat să facem un EEG de siestă. Asta se întâmpla vineri, 23 octombrie. În cele două zile de așteptare până la programarea EEG-ului de siestă, crizele s-au întețit. Numai înainte și în timpul investigației a făcut în jur de patru crize. A doua zi, ne-a sunat domnul doctor și ne-a spus că are epilepsie și să o internăm.

Diagnosticul

Printr-o cunoștință, am ajuns la doamna doctor Mihaela Tobescu de la Gomoiu. Din punct de vedere neurologic, Eva era bine. I-am refăcut EEG-ul, în timpul căruia i-au surprins o criză. Doamna doctor ne-a dat un sfert de pastiluță de lamictal și ne-a recomandat să facem un RMN. Este foarte greu să găsești rapid o programare la RMN, mai ales când este necesară și anestezie — eram pe listele de așteptare peste tot. Între timp, am început să îi dau lamictal și nu a mai făcut nicio criză. Ne-am bucurat și ne rugam să fie doar o epilepsie.

Pe 9 noiembrie am făcut RMN-ul la care a reieșit că are o tumoră benignă. Ni s-a spus să o operăm cât mai repede, tumora fiind destul de voluminoasă — cam cât o nucă.

Am aflat despre domnul doctor Sergiu Stoica, am citit pe internet că ar fi cel mai bun, și am reușit să luăm legătura cu dumnealui. Am venit chiar a doua zi la consultație, a văzut RMN-ul și ne-a încurajat. Cu toate asigurările dumnealui că nu ar fi o operație atât de grea, mie tot îmi era teamă. Ne-a programat la operație peste o săptămână.

Nu putem pune în discuție ce se întâmplă în spitalele de stat. Am operat-o de polipi când avea un an și opt luni. Au fost foarte drăguți și acolo cu noi, dar condițiile nu se compară. Aici totul este pe bandă rulantă. În aceeași zi și în același loc, am rezolvat tot: am vorbit cu dr. Sergiu Stoica, apoi cu dr. Anca Vișan; am aflat ce analize sunt necesare și le-am făcut în aceeași zi; și am fost la consultație la doamna doctor pediatru. E incredibil!

Eva_1La început, îi spuneam Evei că a răcit și mergem să vedem ce are. A afectat-o mult interacțiunea cu medicii, mai ales că la spitalele de stat e cum e și am stat la uși cu orele. După trei EEG-uri, două     consulturi neurologice, și așteptări pe la uși, acasă se juca cu fratele ei mai mare Marc (8 ani și jumătate) spunându-i să închidă și să deschidă ochii, exact ca la EEG.

Când am aflat că are o tumoră, m-am gândit că trebuie să știe ce i se întâmplă, așa că i-am spus că are o bubiță pe creier. Spunea la toată lumea că merge la un doctor drăguț să îi scoată o bubiță. Doamna doctor m-a lăudat că i-am spus ce are, pe limba ei.

Operația

Când am vorbit cu domnul doctor Stoica despre operație, fratele Evei m-a rugat să îl întreb care sunt riscurile. Răspunsul pe care l-am primit a fost că riscul este să își miște mai greu, la început, mâna și piciorul stâng, dar să îi transmit lui Marc că domnul doctor o să i-o dea pe Eva înapoi așa cum i-o dă Marc domnului doctor, mai puțin acea bucățică, și că totul o să fie bine. Când a venit acasă după consultație, a luat-o în brațe și a început să plângă.

Săptămâna în care am așteptat până la operație a fost foarte grea, aveam niște stări contradictorii: pe de-o parte de-abia așteptam să treacă, pe de altă parte nu voiam să vină acea zi. Am plâns toată săptămâna, oriunde prindeam ocazia. Simțeam nevoia să spun, și în același timp să nu spun. De fiecare dată când povesteam, retrăiam aceleași momente și plângeam. De când am venit aici, de două ori mi-au dat lacrimile, dar nu am putut plânge — toată lumea este atât de drăguță, cum aș putea plânge? Nici în timpul operației, în cele două ore și jumătate, nu am plâns deloc — cumva cred că îți transferă din energia lor. De obicei, Marc nu mă sună, poate doar să mă întrebe dacă poate face un singur exercițiu suplimentar, în loc de două. Ieri m-a sunat să mă întrebe ce face Eva și a vrut să vorbească cu ea. I-a trimis jucăria lui preferată de când este el bebeluș ca să aibă grijă de ea. E clar că suntem cu toții afectați.

Eva nu a plâns deloc când a ieșit din operație. Mai mult decât atât, la câteva minute după operație desena și spunea că îi este foame. Am rămas surprinsă pentru că seara a și mers. Când spui operație pe creier te gândești că lucrurile acestea durează. M-am speriat când am vorbit cu un coleg care a fost operat de anevrism în alt spital și mi-a spus că și-a revenit repede, cam în trei luni. Mie domnul doctor îmi spusese că o externează în câteva zile.

Tot ce a spus domnul doctor așa a fost. Când mă gândesc că Eva a fost operată pe creier, și acum plecăm acasă, a treia zi, nu îmi vine să cred. Sunt fără cuvinte. E foarte greu să afli într-o lună de zile că fiica ta are epilepsie, apoi că are tumoră pe creier. Faptul că s-a rezolvat e minunat. Riscul de a nu-și mișca mâna și piciorul stâng nu s-a întâmplat, iar RMN-ul a ieșit foarte bine. Acum așteptăm și rezultatele biopsiei anatomopatologice. Sper să fie totul bine.

 

De la stânga la dreapta: Adriana (mama Evei), Eva și psihologul BRAIN Institute

Nu credeam că există, la noi în țară, spitale ca BRAIN Institute. Mi-a fost și rușine de teama mea, când îi vedeam domnului doctor zâmbetul și felul în care mă încurajează. La finalul operației, m-a întrebat “ați văzut că nu este chiar așa de greu?” Asistentele sunt și ele foarte drăguțe. I-au făcut Evei un halat special, i-au oferit un ursuleț pe care l-am numit Curajosul, a primit bomboane și tort — toată lumea a răsfățat-o.

Gânduri de final

Mi se pare că “mulțumesc” nu este suficient.

Când te gândești că medicii de aici sunt atât de tineri! Pe de altă parte, auzi despre minunile pe care le fac. Chiar de curând am auzit despre bebelușul operat în burtica mamei. Incredibil!

BRAIN Institute este un început pentru sistemul nostru medical. Poate vor reuși să îi atragă și pe alții care să le urmeze modelul, sau să încerce măcar. Cred că și medicii au nevoie de astfel de locuri. Nu poți să îți desfășori activitatea numai sub presiune și să faci operație după operație. Nu condamn medicii, ci sistemul, modalitatea de lucru, gradul de încărcare.

Doi medici români, un bebeluș în burtica mămicii, o operație unică în Europa

Posted on | by giselle | 1 comentariu la Doi medici români, un bebeluș în burtica mămicii, o operație unică în Europa

Joi, 5 noiembrie, a fost o zi de toamnă ca oricare alta. Se spune că atunci când salvezi o viață, salvezi o lume. Oare cum s-or simți medicii care salvează lumea în fiecare zi? 

Fiecare medic are un vis sau, în fine, câteva. Dincolo de viața personală – în care toți își doresc liniște, motoare puternice și rapide, recolte record la porumb și căruțe întregi de struguri culeși din vie – doi prieteni, Sergiu Stoica și Hadi Rahimian, au avut un vis profesional comun: să opereze in utero un caz de spina bifida la un copilaș încă nevenit pe lume. Este ca și cum, în burtica mămicii fiind, cineva îmi face cunoștință cu lumea pentru vreo oră, pentru ca mai apoi să mă bage înapoi în ceea ce eu îmi inchipui că e lumea mea pentru încă vreo opt săptămâni. Iar între timp, adormit fiind, un neurochirurg să îmi opereze capătul coloanei vertebrale pentru a-mi reface canalul în care trebuie să îmi stea măduva și nervii. Am numai 1 kg și 250 de grame și probabil că nu îmi voi aminti cum doi îngeri de pe altă planetă mi-au îmbunătățit șansele de a da piept cu lumea peste câteva luni. Și toate astea în București, România. Dar, până atunci, eu o să cresc. O să cresc mare și o să țip cât pot de tare pentru ca o lume întreagă să mă poată auzi la naștere: “Am venit! Nu știu cum, dar îmi e bine!”

 

Astfel de operații s-au făcut în Statele Unite în mod experimental numai în două centre universitare. În Europa, Sergiu și Hadi sunt singurii care au încercat și au reușit cu mult succes să ducă treaba asta până la capăt, într-o banală zi de 5 noiembrie.

Cazul acesta o să treacă sigur neobservat de către comunitatea medicală și nimeni nu o să spună “wow, ei chiar fac minuni”. Doi medici din nenorocitul sistem medical românesc au avut tupeul să depășească cu eleganță un standard european neatins încă. Asta pentru că trăim într-o lume în care ne-am obișnuit cu mediocritatea. Ne-am obișnuit să mergem în străinătate ori de câte ori avem o problemă medicală mai gravă. Ne poate învinovăți cineva?

Putem oare clădi o țară din câteva excepții? Probabil că nu, dar ceea ce mi-ar plăcea să văd ar fi ca mediul profesional și universitar să conducă la reforma bunăstării și însănătoșirea sistemului. Să ia exemplu de la clinici precum BRAIN Institute și să ne ajute la construirea unui centru de neuroștiințe, contribuind cu toate resursele disponibile. Să constate, fără invidie, că ceea ce se petrece aici de doi ani de zile este ieșit din comun, demn de cele mai bune clinici americane și europene. Modelul de afaceri concentrat în jurul pacientului, nu în jurul specialităților medicale, este calea pe care o vor urma oricum peste zeci de ani. Să îndrăznească să pășească peste timp așa cum noi am îndrăznit și îndrăznim în fiecare zi. Și, nu în ultimul rând, dacă Sergiu și Hady au reușit în România noastră o performanță science fiction, să ne putem mândri cu ea și cu altele pe care le vom reuși în viitor.

Bebelușul este în continuare în burtica mămicii. Nu știe ce i s-a întâmplat, dar în ziua care va înțelege ce este lumea, va fi mult mai fericit și pregătit să o schimbe la rândul lui, să o facă mai bună.

Jos pălăria, Sergiu Stoica și Hadi Rahimian. Operația asta va deveni probabil o rutină. Și apoi vom aștepta cu nerăbdare momentul în care doi copilași siamezi cu capetele unite vor trăi în urma unei intervenții.

Eh, îmi torn un pahar de vin roșu, închid ochii și îmi imaginez că sunt la Mayo Clinic în New York. Sau la Cleveland Clinic. Sunt atât de norocos și nu realizez.

Ionuț Pătrăhău, co-fondator BRAIN Institute

Tumoră cerebrală gigant operată pe gaura cheii

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Tumoră cerebrală gigant operată pe gaura cheii

Există credința populară, chiar și în rândul specialiștilor, că o tumoră mare trebuie operată printr-o incizie mare. Chiar și în cazul neurochirurgiei, nu doar incizia, ci și voletul trebuie să fie cel puțin cât tumora. Această abordare era corectă în urmă cu 20-30 de ani, înainte de introducerea microscopului operator și a neuronavigației. În ziua de azi însă, cu tehnica și experiența potrivite, se pot opera, prin volete de dimensiunea unei monezi, tumori de dimensiuni impresionante. Cazul prezentat mai jos exemplifică perfect acest principiu.

Doamna P. avea dureri de cap și amețeli, cu tulburări de echilibru și de mers. RMN-ul cerebral a arătat o tumoră de ventricul lateral stâng de aproximativ 6 cm diametru, care producea distensia importantă a ventriculului și compresiune pe țesutul cerebral. Interesant a fost că pacienta avea și tulburări de scris și de calcul, precum și dezorientare stânga-dreapta din cauza compresiunii pe care tumora o exercita pe fibrele din substanța albă a lobului parietal stâng.

În mod evident, tumora trebuia operată. Însă cum? Și mai ales pe unde? Doamna P. este dreptace, deci emisferul stâng este cel dominant, responsabil de limbaj, citit, scris, calcul (deja afectate). Era esențial ca în alegerea strategiei de intervenție să ținem cont de toate acestea și, în mod evident, de principiile neurochirurgiei minim-invazive.

Rezultatul este vizibil pe RMN-ul postoperator: tumora de 6 cm diametru a putut fi îndepărtată printr-un volet de numai 2 cm. În felul acesta, ne-am asigurat că trauma chirurgicală asupra țesutului cerebral este minimă (în operație, ce nu vezi nu poți să strici), iar rezultatul clinic a fost pe măsură. Pacienta și-a revenit din anestezie imediat, manifestările de hipertensiune intracraniană au dispărut, iar în zilele care au urmat operației și celelalte deficite au început să se remită treptat. A fost externată ca toți ceilalți pacienți ai noștri și anume la 3 zile după operație.

Operație cu pacientul treaz pentru păstrarea vorbirii

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Operație cu pacientul treaz pentru păstrarea vorbirii

Totul a început în noiembrie 2012. Pe vremea aceea, Cătălin avea 27 de ani și lucra. Într-o seară, a simțit o durere de cap neobișnuită, a devenit confuz, nu a mai putut să vorbească, iar apoi și-a pierdut conștiența. Ulterior, s-a dovedit că a fost de fapt o criză de epilepsie. Desigur, a fost dus la spital, unde i s-a făcut o tomografie computerizată (CT), apoi un RMN cerebral.

Diagnosticul a fost unul sumbru: tumoră cerebrală. Problema însă era localizarea –lobul temporal stâng– acolo unde se află centri esențiali pentru vorbire. Ca atare, tumora nu putea fi îndepărtată în totalitate fără a pune în pericol limbajul.

Cu toate riscurile, Cătălin a acceptat operația, care a avut loc în aceeași lună, la Spitalul Județean Timișoara. Abordarea a fost una prudentă, pentru a nu afecta limbajul, iar rezecția parțială (aproximativ 50% din tumoră). Cu toate acestea, în primele două zile după operație, Cătălin nu a putut vorbi. Ulterior, încet-încet, și-a reluat limbajul, chiar dacă cu unele dificultăți. Vestea bună a fost că tumora era benignă (gradul II), așa că nu a fost nevoie de radioterapie sau citostatice. RMN-urile de control însă au arătat că tumora reîncepea să crească, după o perioadă inițială de stagnare.

Cătălin a venit la BRAIN Institute cu speranța că aici se va putea face ceea ce nimeni în altă parte nu s-a încumetat: să scoată tumora în totalitate, fără a-i afecta vorbirea. Știa că aici exista experiența necesară pentru procedura specială numită operație pe creier cu pacientul treaz (awake brain surgery). Era singurul mod în care ar fi putut să scape de tumoră și, după aceea, să mai poată vorbi.

Primul consult a fost la dr. Sergiu Stoica, care i-a explicat ce urmărim în cadrul operației și cum se va desfășura aceasta. A urmat consultul pre-anestezic cu dr. Anca Vișan, de la care a aflat cum va decurge anestezia: va fi adormit, i se va monta o sondă subțire pe nas prin care va respira, apoi va fi trezit și i se va cere să vorbească și să își miște mâna și piciorul drept. În acest timp, dr. Stoica va îndepărta tumora, stimulând periodic suprafața creierului cu un curent electric foarte slab pentru a testa localizarea centrilor pentru limbaj. După ce toată tumora este scoasă, Cătălin va fi din nou anesteziat și adormit pentru ultima parte a operației (închiderea).

A fost nevoie de un nou RMN care să permită utilizarea neuronavigației. Este foarte important ca, în timpul operației, chirurgul să știe în permanență unde operează, iar neuronavigația funcționează exact ca un GPS, oferind în permanență informații în acest sens.

Operația a început în jurul prânzului. Cătălin a dormit în primul sfert de oră din intervenția propriu-zisă . După ce s-a oprit medicația anestezică, la aproximativ 5 minute, s-a trezit. Nu putea să își miște capul care era fixat bine, însă putea vorbi și își putea mișca mâinile și picioarele. Partenerul de conversație a fost dr. Vișan, care l-a ținut de vorbă aproape două ore. În acest timp, echipa neurochirurgicală formată din dr. Sergiu Stoica și dr. Mihai Crăciun se ocupa de tumoră. Când au ajuns în porțiunea posterioară, acolo unde exista riscul cel mai mare pentru limbaj, s-a folosit intensiv electrostimularea bipolară pentru a identifica zonele funcționale.

A existat un moment în care Cătălin a avut probleme cu vorbirea, moment în care am considerat că este periculos să continuăm rezecția. Mai rămăsese foarte puțin, probabil 2-3% din toată tumora inițială, însă riscul să afectam definitiv limbajul era prea mare.

Când s-a terminat operația, iar Cătălin s-a trezit din anestezie vorbea fluent, chiar dacă cu unele dificultăți. A doua zi, însă, acestea au dispărut complet. RMN-ul de control ne-a confirmat că am reușit să îndepărtăm peste 95% din tumoră, ceea ce înseamnă enorm din punct de vedere al prognosticului.

Cătălin a plecat acasă a treia zi după operație vorbind normal și, practic, fără tumoră. Va reveni pentru RMN-ul de control periodic pentru că vom ține sub observație acel mic rest tumoral, însă suntem siguri că el nu va crea probleme mulți ani de acum înainte.

Awake brain surgery – Operație cu pacientul treaz

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Awake brain surgery – Operație cu pacientul treaz

Doina a fost operată prima oară în 2009; lucra la Sofia pe vremea aceea. În luna martie a început să acuze dureri de cap, astenie și stare de greață. Toate acestea s-au agravat progresiv până când, într-o zi, a făcut mai multe crize convulsive. A ajuns la spital, i s-a făcut un computer-tomograf și s-a descoperit o tumoră cerebrală frontală stângă. A fost operată de urgență: i s-a îndepărtat o tumoră cerebrală care infiltra lobul frontal stâng. Diagnosticul anatomopatologic a fost de astrocitom anaplazic, o tumoră agresivă, pentru care a trebuit să facă radioterapie și chimioterapie citostatică.

Lucrurile au mers spre bine, fără complicații sau sechele, și Doina a putut să își reia o viață normală. Odată la șase luni, făcea un RMN de control; până recent, acesta arăta bine. În luna martie a anului trecut a apărut o priză de contrast pe RMN, în spatele zonei de unde a fost îndepărtată tumora. Era un lizereu fin localizat în imediata apropiere a unuia dintre centrii limbajului (aria Broca, prin care se produce limbajul); exista riscul ca la o eventuală intervenție chirurgicală să se lezeze acest centru și Doina să nu mai poată vorbi. Din acest motiv, s-a decis amânarea operației și repetarea RMN-ului peste șase luni. Din păcate, acesta nu a arătat bine. Mica zonă de priză de contrast s-a extins și a aparut și edem cerebral în jurul ei, semn că avem de-a face cu o tumoră activă. Nu mai putea fi vorba de o nouă amanare, operația trebuia făcută.

Pentru că exista riscul de afectare permanentă a limbajului, ne-am decis să facem operația cu controlul acestuia, adică awake brain surgery sau operație cu pacientul treaz. Ce înseamnă asta? Operația începe, ca de obicei, cu pacientul anesteziat — ce-i drept, o anestezie mai specială. După ce expunem suprafața creierului, trezim pacientul și îl punem să execute diferite sarcini, în funcție de situație; în cazul Doinei, limbajul fiind vizat, i s-a explicat că va trebui să vorbească în timpul operației. În acest timp, echipa operatorie aplică un mic curent electric pe suprafața creierului, care blochează pentru o scurtă perioadă de timp funcționarea acelei zone a creierului. Când am fi întâlnit unul dintre centrii limbajului, sau conexiunile lui, pacienta nu ar mai fi vorbit, iar noi am fi știut că acolo nu avem voie să operăm.

Zis și făcut. Doina a înțeles ce trebuie să facă, a fost de acord și operația a demarat. Ca să nu aibă dureri, incizia la scalp a fost infiltrată cu anestezic local, iar ca să poată vorbi fără a fi detubată, Doina a fost intubată pe nas, o procedură delicată, dar eficientă. Poziția pe masa de operație este, de asemenea, foarte importantă; pacientul va fi treaz câteva ore și trebuie să se simtă confortabil.

Pentru că prima parte a intervenției (incizia la piele și desfacerea căpăcelului osos – voletul) este și cea mai dureroasă, Doina a fost inițial adormită. După un sfert de oră, când creierul era deja expus, medicația anestezică a fost oprită și Doina s-a trezit — greu, ca dintr-un somn bun, dar s-a trezit. Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist, BRAIN Institute) îi punea diferite întrebări; îi arăta obiecte și o punea să le denumească, să precizeze culorile și la ce folosesc acele obiecte; să povestească întâmplări din vacanță și despre familie — orice, numai să vorbească. Și a vorbit aproape două ore. În acest timp, Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg, BRAIN Institute) stimula suprafața creierului în căutarea ariei Broca, prin care se produce limbajul. Din fericire pentru toată lumea, nu a găsit-o. Foarte probabil, acest centru era deplasat de către tumoră. Astfel, tumora a putut fi îndepărtată în totalitate. La sfârșitul rezecției, nu mai exista tumora cerebrală, iar Doina vorbea în continuare. Au existat câteva mici greșeli, dar nimic grav, nimic permanent. Ultima parte a operației a decurs simplu, fără incidente, dar Doina a fost adormită pentru a nu avea dureri

A doua zi după operație a făcut RMN-ul de control, care arată foarte bine: tumora a fost scoasă în întregime și nu avem alte complicații. La două zile de la operație Doina se simțea bine: vorbea bine și fluent, doar se mai încurca atunci când se grăbea. După 2-3 săptămâni, când a dispărut edemul cerebral din lobul frontal stâng, nu mai exista nicio problemă de limbaj.

 „Mii de mulțumiri”, scrisoare de la Alina Miriță

Posted on | by giselle | Leave a Comment on  „Mii de mulțumiri”, scrisoare de la Alina Miriță

Zilnic îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost dat să întâlnesc, în momente foarte dificile ale vieții mele, un colectiv atât de tânăr, dar extrem de profesionist, pentru care pacientul este în primul rând un OM, și apoi un bolnav.

Nu am cuvinte prin care să îmi exprim mulțumirea pentru încrederea pe care dr. Sergiu Stoica mi-a insuflat-o încă de la prima întrevedere. Fără această încredere nu aș fi avut curajul să intru în intervenție, și nici puterea de a mă gândi că viața mea poate merge înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fără această încredere nu m-aș fi putut bucura, alături de cei dragi, de evenimentul mult așteptat: nunta băiatului nostru.  

De asemenea, îi mulțumesc domnului doctor pentru profesionalismul cu care a efectuat intervenția, prin metode moderne, alături de echipa medicală pe care o coordonează.

Mulțumesc mult doamnei doctor Anca Vișan, atât de delicată, și totuși atât de riguroasă. Nu în ultimul rând, îi mulțumesc domnului doctor Mihai Crăciun, un profesionist și un bun psiholog.

Pe lângă profesionalismul întregului colectiv, am rămas impresionată de dăruirea, calmul, bunătatea și promptitudinea de care dau dovadă tinerele asistente care trec, asemenea unor „albinuțe”, pe la patul pacienților și care știu să aline orice durere cu zâmbetul pe buze.

Mulțumesc mult doamnei Camelia Barbu pentru meticulozitatea și răbdarea de care dă dovadă în relațiile cu toți pacieții.

Siguranța, unitatea, prietenia, precum și respectul pentru pacienți, calități deosebite ale acestui colectiv, sunt meritul unui om și profesionist deosebit: domnul doctor Sergiu Stoica, care prin naturalețe și devotament față de profesia de medic știe să atragă oameni de valoare.

Deși a fost o încercare grea în viața mea, mă bucur că am trăit clipa în care am descoperit că în Romania sunt clinici dotate la standarde internaționale și medici extraordinari, care după ce s-au instruit în strainatate revin în țară și tratează pacienții cu mult profesinalism și omenie. Jos pălăria în fața întregului colectiv de profesioniști și oameni de la BRAIN Institute.

Așa cum m-a asigurat domnul doctor Sergiu Stoica, mă simt extraordinar și chiar uneori uit că am avut o intervenție chirurgicală pe creier și mă bucur din nou de viață, lângă familia care mi-a fost mereu alături. 

Vă mulțumesc tuturor, vă doresc mult succes în activitatea de zi cu zi și mă rog la bunul Dumnezeu să vă dea multă sănătate.

Cu deosebită stimă și respect,
Alina Miriță

Neuroradiologia intervențională, alternativa neurochirurgiei

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Neuroradiologia intervențională, alternativa neurochirurgiei

De curând, v-am prezentat povestea Cristianei, care s-a dovedit a fi un miracol. Spunem asta deoarece în ziua în care a fost prezentat cazul ei, dr. Dana Iancu (neuroradiolog) și dr. Sergiu Stoica (neurochirurg) — prieteni vechi, după ani de zile petrecuți împreună la studii în Franța și Canada — puneau țara la cale pentru o medicină modernă, la standarde internaționale, pentru românii noștri de acasă. Contribuția dr. Iancu a fost decisivă, întrucât fără diagnosticul profesionist pus prin angiografia cerebrală și spinală, viața Cristianei nu ar fi putut fi salvată. Aici puteți citi povestea integrală „Nimic nu este întâmplător”.

Acum însă vom explica ce înseamnă mai exact neuroradiologia intervențională și cât este aceasta de necesară în anumite patologii. Am stat de vorbă cu Dr. Iancu la o cafea și ne-a explicat pe îndelete domeniul din care face parte.

Ce înseamnă neuroradiologia intervențională?

Eu fac neuroradiologie și endovascular, mai exact neuro-intervențional, și îmi place foarte mult. Neuro-intervenționalul este un domeniu care este cumva la intersecția mai multor specialități. Aici poți întâlni radiologi care fac neurologie și neuroradiologie intervențională; neurochirurgi care fac endovascular și neurochirurgie endovasculară; și neurologi care fac neurologie intervențională.

De fapt, în acest domeniu, poți găsi echipe formate din trei tipuri de specialiști (radiologi, neurochirurgi și neurologi). Această complementaritate este foarte frumoasă — ce nu știu eu știu ceilalți, și invers. Totodată, este și motiv de dispută în lumea medicală, din cauza faptului că unii vor să preia controlul, alții nu. De exemplu, în Europa, radiologul are controlul; nu există neurochirurg care să facă asta. În Canada și America sunt mulți neurochirurgi care fac neuroradiologie intervențională, iar neurologii vin și ei din urmă pe partea de accidente vasculare acute unde ei au controlul.

Mie îmi place foarte mult multidisciplinaritatea: atunci când ne întâlnim (grupul acesta de specialități), găsim soluții foarte bune pentru pacienți. Fiind boli atât de rare și de dificile, nu există standarde, nu scrie nicăieri ce trebuie să faci. Cercetarea se face în același timp cu partea clinică, experiența se acumulează în același timp cu practica. În medicină, sunt mai multe niveluri — să le spunem așa: nivelul 1, în care ai experiența cea mai bună și care s-a dovedit pe studii; nivelul 2, în care ai evidență mai slabă, pe studii mai slabe din punct de vedere statistic; și apoi, la nivelul 3, unde suntem noi acum, există o evidență pe opinie de experți. De ce ai nevoie de noi? Pentru a-ți oferi tratamentul cel mai benefic.

Bine, bine, și ce presupune mai exact neuroradiologia intervențională (sau neuro-intervenționalul)?

Neuroradiologia intervențională se aseamănă cu cardiologia intervențională. Înainte, când o arteră ți se obstrua în inimă, chirurgul cardiovascular o desfăcea și o repara. În prezent, se rezolvă printr-o intervenție minim invazivă realizată prin arterele femurale din zona inghinală — totul se rezolvă pe interior, cu raze X. Echivalentul acestor intervenții se face și la nivelul creierului și al măduvei spinării.

Practic, neuroradiologii intră prin interiorul vaselor de sânge și rezolvă diverse probleme: vase care s-au rupt și se repară; vase care s-au înfundat și se desfundă; vase care sunt anormal construite și se reconstruiesc. Cam așa se traduce ceea ce facem în neuroradiologia intervențională.

Ce tipuri de afecțiuni pot fi tratate prin neuroradiologie intervențională?

Vasele care se rup și se repară sunt anevrismele. Acestea sunt destul de frecvente în populația generală (aprox. 5%). Anevrismele nu știm că le avem până în momentul în care se rup, iar când se rup, în proporție de 50% dintre cazuri se moare. Fiind ceva foarte grav, se lucrează la un anumit nivel: ai o marjă foarte mică de control, nu ai timp să stai și să încerci tot felul de variante.

Deci lucrezi la un risc, depinde cât îl pui —mic sau mare— în ambele sensuri. Riscul să se rupă anevrismul, este mic în general (sunt cazuri în care nu se rupe niciodată), dar din momentul în care s-a rupt, este foarte grav. Trebuie să-ți alegi riscul pe care vrei să îl repari.

Anevrismul este ca o bășică făcută pe un cauciuc de bicicletă: slăbește peretele arterei care nu are rezistență și, astfel, poate să se rupă oricând. Repararea se face prin interiorul vaselor; ideea este să faci în așa fel încât sângele să nu mai intre în anevrism.
Intervenția decurge astfel: fie oprești anevrismul cu un clip pe gât, la intrare, fie intri prin el și îl umpli cu coil-uri (filamente de platină, pe care le umpli cu un material, împiedicând trecerea sângelui). Intervențiile pe anevrism se fac numai cu coil-uri simple; sunt însă și cazuri în care se pun stent-uri alături de coil-uri, sau în care se folosesc doar niște stent-uri mai moderne (flow-driver), care îți deviază sângele printr-un tub, fără să mai intri în anevrism. Neurochirurgul nu face aceste lucruri, dar intră în partea de tratament al anevrismului. Singurul dezavantaj este că neuro-intervenționalul este mai scump decât chirurgia.

Tehnica aceasta, neuroradiologia intervențională, s-a dezvoltat în 1992; primele cazuri le-au făcut chiar canadienii, dar știința a venit din America. În astfel de cazuri, mai întâi trebuie să demonstrezi că este sigur, apoi că este eficace, și apoi să compari cu ce pre-există. De când a apărut această tehnică și până acum, s-a dezvoltat continuu și chiar s-a dovedit că pentru anevrismele rupte, endovascularul este mai bun decât chirurgia; pentru cele nerupte încă nu s-a dovedit la nivelul acela super înalt (cu studii și cercetări) de care ziceam mai devreme. Totuși, se favorizează metoda endovasculară pentru că este neinvazivă: pacientul nici nu realizează că a fost operat pe creier, are doar o jenă locală la nivelul inghinal, pe unde s-a făcut abordarea.

De asemenea, endovascularul este foarte important în AVC (accidente vasculare cerebrale). AVC înseamnă formarea unui cheag, care apoi înfundă o arteră. Artera respectivă este ca un arbore și are un teritoriu definit. Dacă ai intrat în teritoriul ei, artera nu mai are de unde să se vascularizeze din altă parte.

Creierul are o capacitate să reziste la ischemie (lipsă de oxigen) un anumit număr de ore (aproximativ trei). Dacă reușești să scoți cheagul în aceste trei ore, fie cu medicamente care să-l dizolve, fie mecanic, îi dai șansa creierului să-și revină. Acesta din urmă nu moare, ci doar trece printr-o fază de hipoperfuzie (amețeală), ca apoi să își revină la funcția normală. Acest lucru este foarte important, pentru că AVC-urile sunt mult mai frecvente decât anevrismele.

Totul trebuie să se petreacă foarte repede: cineva trebuie să-și dea seama că pacientul face AVC, să-l aducă într-un centru specializat, să fie investigat cu scanner sau cu RMN, iar apoi să fie aplicat tratamentul intravenos (tromboliză) sau intra-arterial (trombectomie). Când vasele sunt foarte mari, niciun medicament nu își face efectul, și atunci se fac trombectomiile intracraniene — care s-au dezvoltat foarte mult ca tehnică.

După acestea două, există alte boli mai rare, precum malformațiile și fistulele arteriovenoase cerebrale, care sunt niște malformații vasculare cu comunicări anormale directe între artere și vene. Mai exact, sângele nu mai trece prin arteră să se ducă în creier, să-i dea oxigen și nutrimente, și apoi să se întoarcă pe venă înapoi, ci trece direct printr-un vas anormal în venă. Asta înseamnă că, pe de-o parte, creierul nu folosește sângele, iar pe de-altă parte, vasul acela fiind anormal se va rupe, sau există riscul de rupere.

Vasele acestea anormale se pot trata pe cale endovasculară cu embolizări, dar nu cu ajutorul coil-urilor ca la anevrisme, ci cu niște agenți lichizi de embolizare, un fel de lipici (Onyx Glue); acesta acționează ca o pastă de dinți care intră și umple vasul, iar apoi se solidifică. Malformațiile și fistulele arteriovenoase cerebrale se pot trata într-un mod neinvaziv: se intră prin artere, vene, fără să fie necesaă deschiderea capului. De obicei, cazurile se discută cu neurochirurgii; câteodată, abordarea endovasculară nu este posibilă, sau chirurgii au opțiuni complementare. Per total, tratăm foarte multe malformații de acest tip.

Există și alte malformații, precum malformațiile vasculare ale feței sau pe piele, în care se injectează direct, local (scleroterapie), cu diverse produse: Bleomycin, alcool etc.

De asemenea, facem stent-uri carotidiene. Stent-ul se pune ca să eviți stenoza, sursă de embolie, de trimitere de cheaguri către creier. Aceeși boală poți să o ai și în cap (stenoze), dar se pot trata cu stent-uri, baloane etc.

Nu în ultimul rând, sunt cazuri în care neurochirurgii au nevoie de noi; de exemplu, când operează tumori mai mari, precum meningioamele. În cazul tumorilor mari, fiind vascularizate, în loc să le scoată direct, trebuie să scoată toate vasele acelea de sânge, astfel încât să nu sângereze operator. Noi putem să ajutăm neurochirurgul: facem o embolizare a tumorii cu particule, pentru a putea lucra într-un mediu mai puțin sângeros. Aceeși intervenție o pot face și pe măduva spinării, întrucât există malformații și anevrisme similare — mai puțin frecvente, dar există.

 

Ce aparatură este necesară în neuroradiologia intervențională (neuro-intervențional)? Dar specialiști?

Ai nevoie de un angiograf, deoarece intervențiile se fac sub acesta, exact ca și în cazul inimii, doar că trebuie un aparat mai complex, cu vizualizare 3D, vasele de la cap fiind mai ramificate.

De obicei, se lucrează cu un medic intervenționist, specializat pe asta, și un asistent, pentru că tu lucrezi într-un loc, dar ochii tăi trebuie să se uite pe șase ecrane de monitorizare. Fiind mișcare efectivă pe toate cele șase ecrane, nu te poți uita la toate. Pentru a se lucra complementar, se comunică cu asistenții.

Ai nevoie și de un anestezist, deoarece pacientul trebuie să fie sub o anestezie generală, dar puțin mai specială. Întrucât nu se lucrează așa de mult pe durere, pacientul trebuie doar adormit; anestezia este mai lejeră decât cea utilizată în chirurgie.

De asemenea, în echipă trebuie să fie un tehnician de radiologie, pentru imagini, și o asistentă, pentru că ai nevoie de diverse materiale, foarte sofisticate.

Care sunt avantajele și dezavantajele neuroradiologiei intervenționale (neuro-intervențional)?

Dezavantajul este că, într-adevăr, această intervenție este mai scumpă, deoarece materialele și aparatura sunt mai scumpe. Peste tot în lume, intervențiile neuradiologice sunt mai scumpe decât neurochirurgia. La noi în țară, din ce am vorbit cu furnizorii de materiale din piața românească, prețurile sunt mai mici decât în Europa de Vest.

Pe de-o parte, înțeleg de ce aceste materiale sunt așa de scumpe: în spatele produselor, se află un domeniu de cercetare foarte puternic dezvoltat și îndelungat. În cei 12 ani de când lucrez în acest domeniu, s-au schimbat multe detalii, materiale, tehnici etc. Trebuie să progresezi și să ții pasul, pentru că în fiecare an se schimbă câte ceva. În neurochirurgie sunt aceleași clip-uri din anul 1920; de când au apărut, nu au mai evoluat. De aceea, mulți spun că s-a ajuns la maximul de tehnologie în neurochirurgie.

Am vizitat fabricile de materiale utilizate în neuroradiologia intervențională; acestea se fac numai în America. De exemplu, coil-urile, nu sunt generice și nici nu sunt externalizate, astfel încât să le fabrice în China sau în India. Fiecare coil se face de mână, sub microscop, și are un fir imens (de ordinul kilometrilor); pe acest fir se înfășoară un altul, iar ce se formează, se modelează sub forma unei sfere sau diverse alte forme. Apoi, sunt testate de câte zeci de mii de ori. Investiția este mare, de aceea tehnologia vine cu un cost.

Avantajele neuroradiologiei intervenționale sunt următoarele: prognosticul este mai bun —obiectiv vorbind— și este mai confortabil pentru pacient. În primul rând, această abordare este mult mai puțin traumatică: în general, riscurile care se dau acestui tip de intervenții sunt între 3 și 5%; dacă se depășește acest procent, trebuie discutat un alt tip de tratament. În acele 95-97% dintre cazuri, pacientul trebuie să se trezească la fel ca înainte de intervenție: nu are nici un fel de tăiere sau cicatrice inestetică, iar creierul nu a fost atins absolut deloc.

Așa cum zice și Sergiu: “creierul nu trebuie să știe că a fost operat”. Intrând prin vase, nu se întâmplă nimic la nivelul țesutului creierului. Pacientul se trezește exact cum era și înainte, stă două zile, și apoi își poate relua activitățile. Acesta este un foarte mare avantaj în țările civilizate, unde pacientul se poate întoarce la serviciu după a patra zi și este integrat în ritmul social normal. În chirurgie, chiar dacă este făcută perfect, cu cele mai bune condiții, pacientul tot stă 1-2 luni acasă și nu se duce la serviciu.

Ce calități ar trebui să aibă un neuroradiolog?

În primul rând, trebuie să se antreneze și să învețe foarte mult. Este o meserie la care se învață, ca la toate celelalte. Este o meserie chirurgicală, la un moment dat, întrucât are toată partea asta de investiție de timp, răbdare și practică.

Ca să poți practica această meserie, îți trebuie un fellowship de 2-3 ani; fiind la intersecția mai multor specialități, trebuie să acorzi un an pentru a învăța părțile celorlalți. De exemplu, cum eu am venit din radiologie, trebuia să fac un an în care să învăț partea clinică și neurologică, și să înțeleg partea chirurgicală. Iar ceilalți trebuie să facă la fel, cu neurologia și cu radiologia. Radiologii sunt mult mai buni din punct de vedere tehnic, pentru că au mai multă experiență în domeniul razelor X și înțeleg mult mai bine imaginile.

Este foarte important ca fiecare să știe ce fac ceilalți. De exemplu, când ne punea șeful nostru, pe mine și pe echipa mea (neurochirurg și neurolog), să desenăm anevrisme pentru a ne explica metodele, eu le desenam într-un fel, și ceilalți într-un fel. Neurochirurgul îl desena cum îl vedea la microscop, iar eu îl desenam cum am învățat eu la angiografie în anul I de rezidențiat (vasele dispuse de jos în sus). La început, nu ne înțelegeam, dar trebuia să ne punem mentalitățile la un loc, să ajungem la o armonie.

Se cere un antrenament de minimum doi ani, în centre cu volum mare, deoarece îți ia un timp să înveți. De aceea, la fellowship se fac peste 150 de anevrisme și peste 30 de AVC-uri pe an. În acest ritm, cu peste 200 și ceva de intervenții pe an, plus angiografii teste capeți experiență și dexteritate.

Din 2004 până în prezent, eu am făcut în jur de 150 de intervenții pe an, deci aproximativ 2.000 în total, iar din 2007 le-am și coordonat, fiind mâna întâi în cadrul acestora.

Cum te-a convins echipa BRAIN Intitute să te întorci în România și să li te alături?

Răspunsul meu este simplu: eu nu am plecat cu gândul să nu mă mai întorc. Am plecat să descopăr și să învăț. Pe măsură ce am învățat lucruri noi și m-am dezvoltat, de fiecare dată când am căutat un centru în România, nu am avut posibilitatea să mă întorc.

Prin anul 2006, am venit de la Montreal pentru un post la Spitalul Municipal, însă mi-au zis să rămân acolo, pentru că nu am ce să fac în România. Aici nu există colaborarea aceasta între neurochirurgi și neuro-intervenționiști, sau un spital adecvat cu centru de anestezie și reanimare, cu aparatură performantă, cu oameni formați la nivelul acela. Puteau face doar investigații, apoi plecau cu formularul E 112, iar Guvernul român plătea dublu față de cât ar fi fost intervenția în România.

Pentru asemenea intervenții, ca centru, ai nevoie de următoarele: un neuroradiolog foarte bun, fără de care nu poți să începi; un neurochirurg foarte bun lângă el, pentru că intervențiile acestea au riscuri de complicații și este bine să ai un neurochirurg care să intervină imediat dacă este cazul; și evident, aparatură foarte bună. Aceasta din urmă, fără celelalte două condiții îndeplinite, nu este suficientă. Nu ducem lipsă de cazuri, dar grupul acesta de trei condiții nu există în România.

Când am fost colegă cu Sergiu, în Montreal, discutam des despre cât de frumos ar fi să dezvoltăm acest lucru în România. Noi eram în același spital și făceam meseriile astea în paralel: eu mă pregăteam pentru neuroradiologie, și el pentru neurochirurgie. Șefii noștri erau specializați pe boli cerebro-vasculare și aveau acea echipă multidisciplinară despre care v-am povestit, ceea ce vrem să facem și noi acum în România. Vrem să reproducem acel model pentru că este de succes: s-a demonstrat că este foarte benefic în cadrul medicinei și mai ales în favoarea pacienților.

Povestea aceasta este deci veche de atunci, numai că eu nu pot să vin în România și să fac ceva fără celelalte două condiții (neurochirurgul și centrul dezvoltat) — este o investiție foarte mare. Am așteptat oportunitatea să se întâmple asta și am verificat periodic.

Cred că am aceleași valori ca ale lui Sergiu și ale echipei; acesta este motivul pentru care nu am simțit că mă pot întoarce pentru o altă echipă din România decât pentru BRAIN Institute.

Intenționez să formez oameni, pentru că vreau să facem o echipă. Este o muncă de echipă și ideal ar fi să asigurăm acest serviciu 24 din 24 de ore, cu urgențe cu tot. O echipă de neuro-intervențional, în general, este formată din trei oameni, pentru a putea acoperi trei ture pe parcursul celor 24 de ore. Plus că ai nevoie de mai mulți oameni pentru dezvoltarea lucrurilor complementare, întrucât nu ai cum să acoperi toată patologia.

La un milion de oameni, ca populație, trebuie să existe un centru de neuro-intervențional. Cam aceasta este distribuția în lume, și în Europa de Vest, și în America. Când te gândești doar la cele 2 milioane de locuitori din București, ar trebui să avem două centre pentru a acoperi toată patologia neurovasculară — asta nu înseamnă o persoană care face asta toată ziua, ci trei persoane în fiecare centru, care asigură non-stop toate intervențiile. Deci atâtea patologii ar fi, dacă s-ar detecta și s-ar trata la standarde europene și americane.

 

Despre dr. Dana Iancu

Experiența de 12 ani în neuroradiologie intervențională a dr. Dana Iancu completează cunoștințele neurochirurgicale ale echipei BRAIN Institute. De cele mai multe ori, neuroradiologia intervențională este o alternativă la chirurgia tradițională. Intervențiile cerebrale sau spinale prin interiorul vaselor de sânge au avantajul de a fi minim invazive: pacientul își poate relua activitatea în aproximativ patru zile de la intervenție.

Dr. Dana Iancu a acumulat experiență în departamentele de neuroradiologie diagnostică și intervențională ale unor centre universitare de prestigiu din Canada (The Ottawa Hospital, University of Manitoba, Health Science Center Winnipeg și Universite de Montreal) și Franța (Centre Hospitalier Universitaire Nancy și Universite Rene Descartes Paris 5).

De asemenea, dr. Dana Iancu este implicată în activitatea didactică, fiind profesor asistent de radiologie la Universitatea din Ottawa și directorul programului „Interventional Neuroradiology Fellowship” la aceeași instituție.

“Neurologia este regina medicinei.” – dr. Floricel Cristea

Posted on | by giselle | Leave a Comment on “Neurologia este regina medicinei.” – dr. Floricel Cristea

Acum câteva zile, un prieten ne felicita pentru felul în care, în numai șase luni, BRAIN Institute a reușit să evolueze atât de bine. Da, în luna iunie, 47 de pacienți au fost operați cu succes, iar din punct de vedere medical am avut foarte multe satisfacții. Pentru noi însă, principala provocare este legată de echipă: consolidarea echipei multidisciplinare, pe de o parte, și dezvoltarea echipei chirurgicale, pe de altă parte. Iar din acest punct de vedere, dorința de a aduce alături de noi doar oameni care să ne împărtășească convingerile și visele ne-a presărat până acum calea cu câteva eșecuri și dezamăgiri. Realitatea ne-a convins că drumul va fi mult mai lung și mai anevoios decât am fi crezut.

În contextul pomenit mai sus, avem parte de un dar neașteptat: Dr. Floricel Cristea a hotărât să devină medic BRAIN Institute! Ne va ajuta, începând de acum, cu coordonarea neurologiei, zonă vitală în economia filozofiei noastre multidisciplinare. Ne bucură faptul că Floricel este ca noi. Sau noi suntem ca el. Colac peste pupăză, este și un doctor foarte bun — noi mai întâi ne bucurăm de om, pe urmă ne bucurăm de doctor.

Ce faci când alături de tine pune umărul un om mai bun decât tine, un medic de excepție care vine pentru prima oară în sistemul privat doar pentru că îmbrățișează filozofia noastră non-profit și dorința de a ajuta cu orice preț oameni suferinzi? Păi, ce să faci? Sari în sus de bucurie și speri, din nou, că lucrurile bune se întâmplă oricum în ritmul lor, indiferent de cât de anevoios îți pare mersul înainte.

De ce ai ales să fii medic?

Am făcut medicina pentru că, în primul rând, iubesc oamenii. Toți oamenii sunt deosebiți, dar trebuie să știi ce să cauți la ei.

Medicina mi s-a părut cea mai nobilă meserie. În clasa a șasea, am avut ghinionul să mă operez de apendicită; asta se întâmpla undeva în anii ’80, când toată lumea era tovarăș. A fost prima dată când am descoperit cuvântul “domn” — toată lumea se adresa cu “domn doctor”. La mintea mea de copil, m-am gândit că asta trebuie să fie o meserie foarte nobilă. Atunci mi s-a trezit în minte ideea de a mă face medic.

În liceu am descoperit că medicina este ceva aparte și m-am pregătit în această direcție. Nu am intrat din prima la facultate — venind dintr-un sat din Buzău, nu am avut posibilitatea să fac meditații. Ulterior, am intrat la medicină militară, tocmai din ideea de a mă susține singur— ai mei nu aveau resurse financiare.

Am terminat facultatea la Târgu Mureș. Nu regret niciun moment faptul că am mers acolo — ardelenii sunt niște oameni deosebiți. Încă din anul I de facultate mi-am dorit să fac chirurgie cardiovasculară, să țin inima în mâini. Am lucrat, am făcut multe gărzi pe chirurgie. În anul întâi, am intrat în sala de operații cu domnul General prof. dr. Vasile Cândea — asta se întâmpla prin anii ’92-’93 în București. Am pus mâna pe inimă și am rămas cu fascinația ideii de chirurgie cardiovasculară.

Toată perioada aceasta am făcut gărzi în Spitalul Județean Târgu Mureș și am operat alături de diferiți doctori. Într-una dintre intervenții, când eram mâna întâi la o operație de apendicită, sub supravegherea doctorului, am realizat că îmi tremură mâna. Atunci am luat o decizie: decât un chirurg prost, mai bine un internist deștept. Așa că am virat din anul patru către cardiologie. Am cochetat un an de zile cu cardiologia.

În anul cinci, am descoperit neurologia și de atunci am spus că eu asta voi face, pentru că neurologia mi se pare regina medicinei — să lucrezi cu creierul este cel mai superb lucru.

Am terminat facultatea în ’99. Pe parcursul facultății, îmi petreceam toate vacanțele în Spitalul Militar din București, în sălile de chirurgie. Am descoperit mulți oameni frumoși aici, așa că am ales să îmi continui rezidențiatul în București.

De-a lungul timpului, am cunoscut oameni deosebiți din lumea neurologiei: Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, cel care a scris printre altele și “Inteligența materiei”; Dr. Sorin Tuță de la Institutul de boli cerebrovasculare (IBCV); Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru de la Spitalul Universitar de Urgență București; și respectiv Conf. dr. Bogdan Popescu, șef de secție la Spitalul Clinic Colentina, cu care sunt și prieten.

Cum te-ai cunoscut cu dr. Sergiu Stoica?

Am aflat de Sergiu de la un pacient care a ajuns la el. Din punctul meu de vedere, singura șansă a pacientului respectiv era să se opereze în străinătate. Pacientul s-a operat la dr. Sergiu Stoica și a venit la consultație pus pe picioare. Am rămas suprins și l-am întrebat unde s-a operat. Când mi-a spus că în România, am fost și mai surprins și l-am întrebat neîncrezător cine l-a operat și unde este cicatricea de 2 km pe care o fac românii. Pacientul mi-a spus că intervenția a fost făcută de un “puștan”. Incizia nici nu am văzut-o, prin urmare i-am cerut RMN-ul de dinainte și de după intervenție ca să mă conving că a fost operat.

Am văzut la diverse congrese ce fac colegii mei neurochirurgi și ce face Sergiu, și nu există termen de comparație. I-am trimis pacienți care nu aveau nicio șansă de izbândă în România —la modul cel mai serios— pe care Sergiu i-a operat admirabil, în trei zile i-a trimis acasă, și cărora am reușit să le scot inclusiv medicația. Să stai de vorbă cu un om care dintr-un pumn de pastile ajunge la două pastile sau la nicio pastilă este o surpriză plăcută și o mare bucurie ca medic.

Am continuat să ne trimitem pacienți: Sergiu îmi trimitea pacienți operați de el pentru partea neurologică, eu îi trimiteam lui pacienți pentru neurochirurgie — fără să ne știm în persoană, doar ne-am auzit la telefon.

Ulterior, ne-am și cunoscut, în urmă cu vreo doi ani. Avem un prieten comun la care ne reparăm mașinile, așa că ne-am întâlnit prima dată la Dănuț la garaj.

De atunci, am continuat să colaborăm și mai fructuos.

Cum te-a convins să te alături echipei BRAIN Institute?

Am venit în primul rând pentru Sergiu, pentru omul Sergiu. Apoi, am încredere în el ca medic. Sergiu este o forță și lucrul ăsta se simte și se vede în felul în care se adună oamenii în jurul lui. Și el, și Ionuț, pe care l-am cunoscut mai târziu, sunt niște suflete frumoase. Ei au apăsat pe niște butoane la nivel cerebral care să facă posibilă venirea mea aici.

Sergiu m-a curtat și anterior să lucrăm împreună, când era la o clinică privată. Voia să colaboreze cu cineva cu care să fie pe aceeași lungime de undă. Răspunsul meu a fost: “cu mare drag, dar mie nu îmi place să merg în privat”. Sunt mulți oameni pe care vreau să îi ajut și atunci mi-e milă să le cer bani. În mintea mea, ideea de privat însemna că trebuie să plătești indiferent de situație. Apoi a început parteneriatul cu Spitalul Monza și iar m-a rugat să vin: “nu vrei să lucrăm împreună, să nu mai trimit pacienții de aici la Spitalul Militar și să stea la niște cozi interminabile? Ar fi mai plăcut și pentru mine, și pentru pacient, și pentru tine.” L-am refuzat iar elegant.

La următoarea încercare i-am pus niște condiții ca să îl descurajez — fără șanse de reușită. Într-un final, ne-am întâlnit la o cafea, împreună cu Ionuț Pătrăhău. Pentru mine este foarte important contactul vizual și cel extra-senzorial — sună ciudat, dar pot să îmi dau seama din prima clipă dacă rezonez sau nu cu un om. Amândoi mi-au lăsat o impresie bună, sunt niște oameni deosebiți, iar povestea BRAIN Institute mi-a plăcut. Mi-au spus că fac inclusiv cazuri sociale; există un fond dedicat pentru persoanele care nu își permit. Așa că m-au convins.

Cu ce afecțiuni vin oamenii la neurolog?

Am o medie de 50 de pacienți pe zi. Foarte mulți vin și cu afecțiuni din sfera psihiatrică, adică tulburări de stres, anxietăți, până la depresie. Oamenii au sentimentul că a merge la neurolog sună mai medical — “nu e psihiatrie, nu sunt nebun”.

Neurologul ar trebui să stea de vorbă cu omul, să îl asculte — mai mult de jumătate din diagnostic este dat de această parte. Îmi place să spun că oamenii nu vin cu o boală, ci cu o problemă. Fiecare boală este altfel; nu seamană două boli între ele. Rar se întâmplă ca doi oameni să reacționeze la fel sau să fie identici ca și simptomatologie; fiecare are personalitatea lui, modul lui de a gândi, de a percepe, de a aborda lucrurile și viața.

Patologia este diversă: sindroame de oboseală cronică sau miastenii (boală musculară) —cele două se confundă deseori—, accidente vasculare, hernii de disc, dureri de cap, deficite motorii, pareze faciale și multe altele.

În proporție de 30-40 %, pacienții vin cu dureri de cap. Migrenele au cauze diferite: stresul, o afecțiune oftalmologică (de exemplu, necorecția unei miopii sau hipermetropii), o spondiloză cervicală, o tulburare de poziție, un aer condiționat poziționat în dreptul capului și multe altele.

Anxietatea, stresul și insomniile sunt predilecte în ultima perioadă. Apropo de insomnii, vorbeam cu Sergiu că este un domeniu neexplorat în România. Au încercat colegii de la pneumologie să acapareze sforăitul, dar tulburarea de somn nu e abordată de nimeni în România.

Intenționezi să faci ceva pe tema insomniilor?

Sper să demarăm ceva împreună pe tema asta, pe lângă multe alte lucruri.

Nu mi-am făcut un plan. Pur și simplu am vrut să vin să lucrez cu ei. În primul rând, am venit de dragul lui Sergiu. Apoi, cunoscându-l și pe Ionuț, am văzut că sunt niște oameni deosebiți, și am vrut să mă alătur echipei.

Niciodată nu mi-am făcut planuri. Tot timpul mi-am rezolvat toate treburile pe ultima sută de metri. Nu poți să îți faci planuri, când nu ai toate datele. Așteaptă să ai toate informațiile, și când le ai, atunci le procesezi. Mărul trebuie mai întâi să se coacă, și abia pe urmă îl poți mânca.

 

Care este rolul neurologului în neurochirurgie?

Este foarte important. Neurochirurgul nu are timp să facă o selecție și să vadă toate nevrozele, toate durerile de cap, toate deficitele motorii. Nu tot ce înseamnă durere de cap înseamnă și tumoră. Vin pacienți cu depresie, care pot masca o tumoră cerebrală. Nu poți să încarci neurochirurgul cu toate consultațiile.

Neurologul are o importanță majoră în a diagnostica și a oferi niște date neurochirurgului pentru a avea o abordare corectă. Trebuie să existe o colaborare. Nu poți să lucrezi singur.

Cum arată o zi din viața unui neurolog?

Fiecare zi mi se pare o altă zi și este încărcată cu o altă structură emoțională. Fiecare zi este pentru mine o încântare și o bucurie. Fiecare zi este diferită, nu pot să spun că ieri a fost la fel cu astăzi. Faptul că vezi oameni care revin la consultație cu zâmbetul pe buze te umple efectiv de bucurie, este un soi de energie pe care nu o poți descrie decât atunci când o simți. Este o mulțumire sufletească care îți dă putere să mergi mai departe, te face să anulezi orice oboseală.

Ai avut vreun caz care te-a impresionat în mod deosebit?

Îmi aduc aminte, rezident fiind, eram într-o pasă proastă cu banii și făceam mai multe gărzi la IBCV, la Elias, la Municipal. Într-una din gărzi la Elias, am văzut un pacient, Liviu Garnet, cu care am și rămas în relații foarte bune. Mai târziu, am aflat de la pacienți că m-a nominalizat la o campanie cu medici. Nici n-am avut curiozitatea să caut*.

*Noi am fost curioși și am căutat. Este vorba despre campania “Doctore, ești un erou” desfășurată de Pro TV. Aici este povestea spusă de pacient.

Diagnosticul care i s-a pus inițial era de pareză facială; aveam o undă de îndoială cu privire la diagnostic, pentru că avea o abolire totală de reflexe. I-am lăsat numărul meu de telefon și l-am sfătuit să rămână în spital pentru că e altceva. Când l-am revăzut pe pacient, eram sigur că este poliradiculonevrită, o boală cu evoluție rapidă, o infecție care paralizează și poate duce la moarte. Liviu avea până în 30 de ani, era căsătorit și avea un copil mic — merita o șansă la viață. Tratamentul, care consta în imunoglobuline, era în jur de 10.000 de dolari la vremea respectivă (2003-2004).

Fiind rezident la neurologie la Acad. Prof. Dr. Constantin Popa, am intervenit pentru a i se aproba tratamentul pacientului la Minister. În acest demers m-a ajutat și Conf. Dr. Sorin Tuță, care la vremea respectivă era asistent universitar și îndrumătorul meu ca rezident.

Liviu a fost salvat și are o familie fericită. De fiecare dată când îl revăd îmi face o mare plăcere și bucurie. Și-a adus la mine toată familia, cu frate, cu cumnată, cu mamă, cu apendicită, cu pneumonie, cu răceli — am devenit un fel de medic de familie pentru el. Chiar dacă știe că nu sunt medic generalist, a căpătat o încredere deosebită.

Bineînțeles că am avut și cazuri în care am greșit — de ce să nu recunosc. Fiecare om greșește. Am avut și momente în care m-am simțit neputincios. Așa este în medicină: ai și suișuri, și coborâșuri. Totdeauna tinzi către suișuri, către vârful muntelui.

Mi-am pierdut mama — relativ tânără, la 56 de ani. A făcut un accident vascular hemoragic și a murit pe loc, fiind undeva într-un sat din județul Buzău, fără resurse. Efectiv m-am simțit neputincios, neajutorat și în imposibilitatea de a face ceva. S-a întâmplat într-o seară și am fost sunat a doua zi dimineață, când mergeam spre spital — eram în ultimii ani de rezidențiat. Mi s-a spus că este bolnavă, nu că a murit. Am realizat dinainte că ceva este în neregulă pentru că, în general, între copil și părinte există o punte, un altfel de legătură, care este greu de explicat medical. Probabil că se va ajunge să se explice.

Cum îți găsești puterea de a o lua mereu de la capăt?

Copiii sunt bateriile mele. Am trei copii, născuți din doi în doi ani: Andrei (7 ani și jumătate), Ștefan (5 ani și jumătate) și Elena (3 ani și jumătate). Copiii sunt niște îngeri, totdeauna au fost cei mai sinceri oameni de pe Planetă. Zâmbetul și puritatea lor te îndeamnă să te deschizi și îți alungă orice umbră de oboseală. Copiii sunt cel mai bun imbold.

Nimic nu este întâmplător

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Nimic nu este întâmplător

Zi de zi ne lovim de coincidențe pe care unii dintre noi le numesc minuni. Majoritatea trec pe lânga noi neobservate, având smerenia, discreția faptelor cu adevărat bune. Când spunem fapte bune, nu vorbim despre filozofii, concepții de viață, pretinse mărturisiri de credință, extreme și exagerări declarative. Vorbim de lucruri simple: oameni care își fac  datoria cum au învățat ei să o facă mai bine, medici și pacienți ce se află în același loc în cel mai bun moment posibil. Cum recunoști —cu siguranță—minunile? Sunt lucruri extraordinare ce rămân neobservate.

Neobservată ar fi rămas și întâmplarea Cristianei, tânăra de 28 de ani care trecând foarte aproape de prăpastie a primit o șansă luminoasă de la doi prieteni vechi, dr. Dana Iancu și dr. Sergiu Stoica. În ziua cu pricina, cei doi puneau la cale felul în care se vor reuni după ani de zile petrecuți în Franța și Canada, pentru a oferi șanse românilor de acasă.

Dacă vi se pare că povestea de față este publicitate deschisă neuroradiologiei intervenționale, ei bine, exact asta și este. Motivul pentru care o mărturisim aici este contribuția decisivă a Dr. Dana Iancu la succesul Dr. Sergiu Stoica — cu care toți ne-am obișnuit deja. Fără Dana, fără diagnosticul profesionist pus prin angiografia cerebrală și spinală, viața Cristianei nu ar fi putut fi salvată.

Gustul amar al faptului că intervențiile cerebrale prin interiorul vaselor de sânge se petrec în străinatate pe cale largă, salvând vieți și oferind uneori alternative, dar de cele mai multe ori complementaritate neurochirurgiei, este îndulcit de reușita comună a celor doi medici prieteni. Acesta este probabil un semn că proiectul nostru de a dezvolta neuroradiologia intervențională la BRAIN Institute este calea cea bună. Lăsăm însă faptele să vorbească, zugrăvindu-le prin mărturiile celor trei actori principali: Dl. Dobre, tatăl Cristianei, Dr. Dana Iancu (neuroradiolog) și Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg). S-au întâlnit cu toții într-o noapte de grație.

Când minunile se întâmplă
Povestea văzută de dl. Dobre, tatăl Cristianei

În momentul actual, datorită miracolului care s-a întâmplat aici, la BRAIN Institute, și ce au făcut oamenii aceștia extraordinari, Cris este bine. Echipa de aici se preocupă, se vede că s-au străduit să ajungă la un standard mai tare ca în vest: Dr. Sergiu Stoica este un om minunat, cu un curaj fantastic; Dr. Anca Vișan, un anestezist extraordinar, cred că trebuie să aibă o minte nemaipomenită; iar Dr. Mihai Crăciun este un medic foarte special. Dacă nu ajungeam aici, Cris ar fi fost foarte rău. Este evident.

Spitalele de stat tratează pacienții mai rău ca la veterinar

Totul a început dintr-odată. Pe data de 27 martie, a început să o doară capul. A luat Ketonal și analgezice, care i-au mai îmbunătățit starea cât de cât, dar apoi durerea nu mai ceda. Am ajuns la un spital de stat, centru de excelență în neurochirurgie, unde am așteptat șase ore să intre într-o consultație. Ulterior, a trebuit să solicit eu toate investigațiile necesare: RMN, CT, angiografie.

În urma tomografiei au găsit un chist, și doctorul mi-a spus că nu este foarte grav, dar m-a întrebat pe mine ce variante avem. M-am simțit de parcă aș fi fost în fața șefului de post la o comună, pentru că cineva mi-a furat găinile, iar el m-ar fi întrebat “Pe cine bănuiești: pe vecinul din stânga sau pe cel din dreapta?”. M-a îngrozit acest sentiment. Când zici șef de secție de neurochirurgie într-un centru de excelență te aștepți, totuși, la un om care știe ce face.

Apoi a urmat RMN-ul, unde oamenii stăteau ca la abator: te aruncau ca pe o bucată de carne înăuntru, fără nicio explicație, fără buton de panică, fără nimic. La RMN, doctorul mi-a spus că se vede un anevrism. Am simțit că mi se taie respirația.

A doua zi, medicul ne-a spus că s-a întâmplat ceva: are o malformație foarte gravă în zona spinală, inoperabilă și nu se poate face nimic. Deci a trecut de la chist, la anevrism, și acum la această malformație. Despre această formațiune mi s-a spus că nu se poate rezolva nicăieri în lume; a menționat ceva despre un centru din New York, unde intervenția ar fi costat peste 100.000 de euro, dar nici aici nu era vreo garanție. Ne-a chemat pe mine și pe Andreea (sora Cristianei), și ne-a spus că asta e situația, să părăsim spitalul că nu avem ce face, nu există nicio soluție. Am întrebat dacă totuși nu există în România un loc unde să mergem; doctorul mi-a zis că nu există nicăieri, să mergem acasă pentru că “gata, s-a încheiat”.

Inițial, când a văzut formațiunea de pe creier, neștiind de cea spinală, doctorul ar fi fost dispus să o opereze pe creier. Însă, când a văzut-o și pe cea spinală, de frică să nu dea greș, nu ne-a mai dat nicio variantă. Ulterior, dr. Iancu de la BRAIN Institute ne-a spus că formațiunea de pe creier nu avea nicio legătură cu cea spinală, și că se poate trăi cu ea fără nicio problemă.

Am insistat să mai facem o angiografie, și doctorul a fost de acord cu jumătate de gură. Ce a urmat nici nu vreau să îmi aduc aminte. Incizia pentru angiografie se face inghinal; ei nu au putut să găsească vena pe care trebuiau să intre, și au nimerit printr-un ganglion limfatic. Mai mult, sora ei, Andreea, a fost nevoită să participe la intervenție și să apese puternic pe picior pentru a crea presiune. Evident că după patru ore de împins și apăsat cu gheață, s-a făcut un hematom uriaș și Cris a rămas cu niște dureri îngrozitoare. A doua oară când a făcut angiografie, au nimerit același ganglion. Când a ieșit de la angiografie, Cris urla îngrozitor.

Așa ceva depășește absurdul. Ne era teamă că va muri din cauza durerilor, înainte să moară din cauza problemei spinale. Ulterior, dr. Crăciun de la BRAIN Institute ne-a confirmat acest lucru: este o durere asemănătoare unei lovituri de topor continue în cap, pentru că acolo sunt localizați toți centrii și poate să îți cedeze inima din cauza durerii.

Medicul de la angiografie mi-a spus că face de 25 de ani această meserie și nu a văzut nimic, nicio formațiune. Am insistat, totuși, să mai facă o angiografie pe segment, că poate era domnul doctor obosit și a omis. Mi s-a spus că sunt liber să merg unde vreau eu, căci ei nu lucrează pentru alții. Și ne-au dat afară din spital.

După ce plătești o viață întreagă asigurare, vine un astfel de medic și, după ce că nu poate să-ți facă nimic să te ajute, îți face un rău mult mai mare decât problema pe care o ai. Chestia asta nu am înțeles-o: cum să nimerești de două ori printr-un ganglion în care sunt toți centrii nervoși?

E ceva îngrozitor ce se întâmplă în spitalele astea unde se presupune că ar trebuie să fie spuma neurochirurgilor. Ziceai că ești într-un oraș pricăjit, unde și animalele ar fi tratate mai frumos. Încă stau și mă întreb cum am putut, eu și familia mea, să trec peste toată chestia asta. Nu doresc nici măcar dușmanilor mei să treacă prin așa ceva. De medicii aceștia trebuie să te ferești ca de câinii turbați. Lăsând la o parte indivizii, abordarea este sub orice critică. Măcar de ți-ar spune că mai există colegi, în privat, sau în altă parte, că mai există variante unde poți face ceva. Dar ei sunt prea orgolioși să recunoască că îi depășește problema în sine. Sunt orgolioși cu viețile oamenilor.

Nepăsarea și resemnarea celor din spital era sub orice critică. Când se punea problema ca fiica mea să fie operată de anevrism, am întrebat unde este reanimarea; mi s-a spus că este la etajul 1. Intervențiile se fac la etajul 7, deci un pacient poate muri de trei ori până ajung medicii la reanimare. Mai mult, din trei lifturi funcționa doar unul, iar oamenii stăteau la coadă pentru intervenții. I-am întrebat ce se întâmplă dacă nu merge liftul și nu o pot aduce pe fiica mea la reanimare. Răspunsul lor m-a cutremurat: “Eh, cum i-o fi norocul. Ce să faci?”. Niște lucruri îngrozitoare.

Toată povestea de la spitalul de stat a durat două săptămâni, iar fiica mea se simțea din ce în ce mai rău. Nici nu mai putea merge. La final, pe scrisoare era menționat: “stare staționară, vă recomandăm embolizare”. Atât de absurd, de parcă embolizarea era un ceai de mușețel. A fost ceva îngrozitor, au fost niște momente pe care nici nu mai vreau să mi le mai aduc aminte. Nu te duci cu o cizmă la cizmar să o coasă, te duci cu un om, și am pretenția să mă tratezi ca pe un om.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

Înainte să ajung la BRAIN Institute, am mai fost la o clinică privată, un centru de radiologie intervențională, însă m-a descurajat. Toată lumea spunea că știe ce face, însă mie nu mi-au dat încredere în ceea ce fac ei clar, așa că am renunțat. Mi s-a părut o chestie futuristă să-mi spună ce vor să facă, fără ca măcar să se uite pe RMN. Chiar dacă doctorul avea experiență, nu mi-a insuflat destulă încredere.

Apoi, a început șirul întâmplărilor care s-au aliniat incredibil. Colegii Cristianei i-au spus să încerce la BRAIN Institute, știind că au medici foarte buni. Am sunat-o pe dna. Camelia Barbu (manager pacienți), o interfață extraordinară pentru spital, cu o căldură aparte, o apropiere specială și o încredere pe care ți-o transmite.

Am făcut o programare la dr. Dana Iancu — despre care nici nu știam că face naveta România-Canada. Oamenii deștepți se văd, iar eu când am văzut-o pe dr. Iancu și felul în care a abordat situația, mi-am dat seama că omul acesta știe clar ce face, nu există niciun dubiu. Mi-a explicat tot. M-a impresionat ce mi-a spus: “dacă dr. Stoica spune că poate să o opereze, este perfect”. Cât am stat de vorbă cu femeia aceasta specială, mi-a dat o încredere extraordinară. Am plecat alt om de la spital.

Joi, pe 1 mai, am internat-o pentru angiografie, care urma să aibă loc vineri. Noi credeam că va fi iar nevoie să trecem prin chinuri groaznice, și sora ei va trebui să o apese cu gheață pe picior. Doamna doctor Iancu s-a uitat la mine îngrozită și mi-a spus că nu există așa ceva; se folosește un ciorap special care creează presiune. Atât de simplu? Cum este posibil să fi existat așa ceva, iar fiica mea să treacă prin trauma de a fi apăsată pe picior de sora ei timp de patru ore? O întrebare la care nu voi găsi vreun răspuns.

Venind de la un spital unde am vorbit cu un singur om, am fost uimit să văd o masă plină de oameni tineri, care știau ce fac și colaborau între ei: Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), Dr. Mihai Crăciun (neurochirurg), Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist) și Dr. Dana Iancu (neuro-radiolog). Dr. Iancu le explicase care este problema, iar apoi mi-au prezentat ce urmează să se întâmple. Embolizarea era o intervenție extraordinar de complexă; nu este ușor să introduci catetere și pe stânga, și pe dreapta, și pe venă, și pe arteră. Deci totul rămânea la mâna Dr. Stoica, care mi-a spus că poate să o opereze chiar în ziua respectivă, vineri, sau luni. Am zis că facem intervenția în aceeași seară, știind evoluția bolii îngrozitoare — ne-am dus pe picioare la spitalul de stat și a plecat cu semipareză (mână și picior), și acum deja nu mai putea mișca limba și degetele, nu mai putea să stea în picioare.

Mi-am dat seama cât de multe trebuie să știe și cât de limpede are creierul Dr. Stoica, încât să-și dea seama dintr-un RMN și o angiografie ce e acolo. Normal că toată lumea învață anatomie în facultate, doar aceea este baza, dar trebuie să ai imaginația, curajul, și mintea încât să te întrebi ce poți face tu, să vezi prin ochii tăi. Când l-am întâlnit pe dr. Stoica, primul sentiment a fost că știe clar ce face, că nu doar bănuiește ce ar putea fi acolo sau să meargă la ghici.

Intervenția chirurgicală

Mi s-a părut că a durat o veșnicie — au intrat vineri, în jurul orei 21:00, și au ieșit pe la 2:00 noaptea, deci 5-6 ore. Auzisem că au intervenții și de 16 ore, și m-am gândit la Dr. Vișan ce aparatură și ce pregătire trebuie să aibă, încât să poată țină pacientul atâta pe masa de operație. E un lucru extraordinar, oamenii ăștia fac niște lucruri nemaipomenite.

Dr. Iancu a ieșit epuizată complet, și ne-a spus că “s-a întâmplat un miracol: operația a reușit, totul e bine”. Ne-a chemat să o vedem după operație. I-a spus Cristianei să se ridice în picioare și ea s-a ridicat — în condițiile în care ea nu mai putea sta în picioare înainte de intervenție. Apoi, a intrat la terapie intensivă.

Dr. Iancu mi-a spus că așa ceva nu te învață nimeni, însă totul rămânea la latitudinea Dr. Sergiu Stoica. Ce m-a fascinat la neurochirurgi, este că ei nu operează într-un spațiu larg, ci într-unul îngust, ca printr-un pix; orice ar atinge pe lângă, ar cauza un dezastru. Când am văzut că s-a întâmplat miracolul acesta, nu pot descrie ce am simțit — nu ai termen de comparație, nu există.

După intervenție, a făcut un cheag de sânge. Dr. Stoica a alergat înapoi la spital, timpul fiind în defavoarea muncii lor de până atunci.

Am fost foarte norocoși pentru că, la momentul vizionării RMN-ului, ne-au spus că este posibil să rămână paralizată de la gât în jos. Să o vezi la 3-4 zile că merge pe picioarele ei este ceva extraordinar, miraculos ce au făcut oamenii aceștia pentru ea.

Diferența între echipa BRAIN și restul este pasiunea pe care o au, pasiunea pentru această meserie în slujba oamenilor. Nu zice nimeni ca medicii să fie niște îngeri veniți de Sus și să vândă compasiune, dar modul de abordare este foarte important.

Post-operator

Cris este acum acasă și este bine. A scăpat de cadru; face în continuare recuperare la Spitalul Monza. Se plimbă prin casă, am fost și prin Herăstrău la o plimbare — având sistemul imunitar foarte scăzut după atâtea întâmplări, trebuie să aibă grijă.

Noi sperăm că o să fie bine de acum înainte. Dr. Iancu a promis că îi va mai face o angiografie, după trei luni.

“M-am întors în Canada cu sufletul plin”
Povestea văzută prin ochii dr. Dana Iancu

Povestea Cristianei este una dintre cele mai gratifiante și norocoase, în același timp, întâmplări din cariera mea. Este visul oricărui student la medicină să ajungă doctorul acela care are soluția pentru orice durere ori suferință a oamenilor din jurul său. Oricât de grei și de lungi ar fi cei 13-15 ani de școală, totul capătă un sens și îți încălzește sufletul, când poți ajuta cu mâinile și cu mintea ta un tânăr aflat în suferință.

De ce zic întâmplare? Pentru că întâmplarea a făcut să fiu în vizită în București, odată ce m-am hotărât să vin lunar, în calitate de Medic Asociat BRAIN Intitute; în primă fază pentru partea de diagnostic. Atunci i-a fost prezentat doctorului Stoica dosarul Cristianei.

Era evident din imaginile RMN că o anomalie vasculară, ascunsă undeva de-a lungul măduvei spinării, este cauza suferinței ei crescânde în ultimele săptămâni. Această anomalie vasculară este, de fapt, o comunicare anormală, directă, între o arteră și o venă. Se formează astfel un fel de scurtcircuit care încarcă sistemul venos cu presiune arterială, ducând la consecințe de congestie venoasă și suferință neurologică a țesutului nervos înconjurător — aceasta poartă numele de fistulă arterio-venoasă.

Pentru a opri agravarea sau a spera în recuperare, această comunicare trebuie întreruptă chirurgical sau pe cale endovasculară (prin interiorul vaselor). Pentru acest lucru, fistula arterio-venoasă trebuie identificată, localizată și caracterizată cu precizie. Chirurgul trebuie să știe exact unde să deschidă canalul spinal și care din vasele vizualizate sunt cele anormale, pentru a le tăia sau coagula. Asta pentru că există mai multe tipuri de fistule arterio-venoase cu diverse riscuri chirurgicale, chiar dramatice.

Cristiana avea nevoie de un nou test, o angiografie (examen radiologic pentru vizualizarea vaselor de sânge) completă, detaliată a tuturor arterelor cerebrale, cervicale și spinale. Cristiana avusese deja două angiografii care nu aduseseră nici un rezultat pozitiv. A trebuit să îl conving pe tatăl Cristianei să refacem acest test, care, deși comportă niște riscuri, avea beneficii de neînlocuit.

Împreună cu echipele de la BRAIN Institute și Spitalul Monza, am reușit să organizăm acest test în foarte scurt timp. Comunicarea anormală arterio-venoasă a fost găsită într-o localizare destul de neobișnuită, ceea ce explică faptul că nu fusese vizualizată pe cele două angiografii anterioare.

În felul acesta, tratamentul chirurgical a putut fi făcut în aceeași zi, cu rezultate foarte bune. Un control angiografic s-a făcut și post-operator, pentru a demonstra rezolvarea anomaliei vasculare. Rămânea de așteptat recuperarea și reversibilitatea simptomelor, care durează, în general, câteva săptămâni sau luni.

Nu cu totul neașteptat, parcursul primelor câteva zile după operație a fost destul de tumultuos, rezultând într-o re-intervenție chirurgicală de evacuare a unei sângerări produse în câmpul operator, din cauza tratamentului anticoagulant necesar pentru controlul trombozei venoase după întreruperea circuitului vascular anormal. Și în această situație, excelenta echipă BRAIN Institute a intervenit prompt și precis, în miezul nopții, salvând o potențială consecință catastrofică.

După toate acestea, lucrurile s-au așezat pe făgaș, cu o recuperare progresivă și continuă, din datele transmise de prietenii din echipă. Încă nu am avut ocazia să o revăd pe Cristiana; am urmărit doar controalele ei RMN, arătând ameliorarea imaginilor. Aștept cu nerăbdare să o reîntâlnesc la controlul de câteva luni și să îi văd progresele realizate.

M-am întors în Canada cu sufletul plin și mulțumită că am putut face un bine cuiva. De multă vreme nu m-am mai simțit așa. Poate pentru că lucrând într-un sistem rodat, care funcționează pe bandă rulantă, cu toate mecanismele unse, nu îmi mai dau seama.

Radiologia-imagistică, neuroradiologia și neuroradiologia intervențională fac parte indispensabilă din medicina modernă. Mai ales când este vorba de patologia vasculară a sistemului nervos (cerebral sau măduva spinării). Neuroradiologul participă activ la diagnosticul precis al bolilor neurovasculare suspectate de neurologi și neurochirurgi. De asemenea, neuroradiologul intervenționist face parte integrantă, alături de neurochirurg, din echipele multidisciplinare de tratament al bolilor neurovasculare.

Tratamentele endovasculare au devenit, în ultimii 10-15 ani, opțiunea preferențială a tratamentelor bolilor neurovasculare. Anevrismele cerebrale, fistulele și malformațiile arterio-venoase, precum și accidentele vasculare cerebrale acute se pot trata cu ajutorul tehnicilor endovasculare. Asta pentru că la același nivel de eficacitate, tratamentele endovasculare sunt minim invazive și mult mai puțin traumatice pentru pacient. Pacientul nici nu își dă seama că i s-a făcut o „operație pe creier” prin interiorul vaselor. El simte doar presiunea și durerea surdă a cicatricei din zona inghinală pe unde s-a făcut abordul vascular.

După tratamentul endovascular al unui anevrism cerebral, pacientul este externat la 24 de ore după intervenție și își reia viața normală și serviciul în câteva zile. Recanalizarea endovasculară rapidă (în mai puțin de 3-6 ore) a unei artere cerebrale blocată de un cheag de sânge poate salva pacientul cu AVC (accident vascular cerebral) de la moarte sau de un handicap major.

Nu vreau să minimalizez riscurile intervențiilor endovasculare, care, ca și în neurochirurgie, sunt semnificative dacă apar complicații. Vreau doar să ilustrez impactul major pe care tehnicile endovasculare l-au avut la nivel de sistem de sănătate și reintegrare socială a pacienților cu aceste boli. Pentru asta, îmi pun speranța în echipa de la BRAIN Institute și în colaborarea noastră.

“Fără ajutorul Danei, aș fi dezamorsat o bombă fiind legat la ochi”
Povestea văzută prin ochii dr. Sergiu Stoica

Totul a început cu o serie de informații medicale primite prin email, și cu o angiografie care nu demonstra malformația în întregime, caz în care nu știai ce să tratezi.

În cazul fistulelor de acest gen, un examen RMN este nerelevant, iar investigația neuroradiologică făcută simplu, incomplet, fără a surprinde multitudinea de vase care vascularizează malformația, te poate induce în eroare dincolo de a fi nerelevantă. Indicația la momentul respectiv a fost realizarea unei noi angiografii exploratorii care să pună în evidență vasele nutritive. Fără sorți de reușită, starea Cristianei s-a degradat brusc în următoarele 10 zile, timp în care echipa medicală a rămas fără informațiile necesare unei intervenții cu șanse de reușită.

Era deosebit de frustrant să nu îți poți oferi ajutorul, în timp ce efectul compresiv al fistulei era dublat de un fenomen de “furt” vascular ce începuse să împiedice mersul, înghițitul și alte funcții importante ale Cristianei.

Ne-am trezit la sfârșitul unei săptămâni grele, într-o zi de vineri, cu patru intervenții chirurgicale complicate. Dana nu s-a bucurat de primirea călduroasă pe care o merită, din cauza programului foarte încărcat. În consecință, a început să analizeze cazurile ce erau de competența ei și a intuit imediat problemele neidentificate ale Cristianei. A urmat o inițiativă extrem de voluntară a Danei în care a mobilizat tot spitalul foarte rapid și a petrecut ore întregi investigând angiografic toate detaliile malformației.

La ora 21:00, ne-am întâlnit cu Dr. Dana Iancu zâmbitoare pentru că descâlcise enigma diagnosticului și, în același timp, imperativă în privința urgenței absolute a operației. Era vorba despre o afecțiune extrem de rară, o malformație pială aflată în vecinătatea imediată a țesutului nervos.

Inițal, aș fi fost pus să dezamorsez o bombă legat la ochi, fără să văd culorile firelor și fără să știu ordinea în care ar trebui tăiate, pentru ca în final să dezamorsez focosul. În seara aceea însă, totul a devenit mult mai clar și ne-am petrecut noaptea dezamorsând o bombă care stătea să explodeze.

În loc de încheiere

O astfel de experiență te schimbă foarte mult. De exemplu, eu aveam o problemă cu motocicliștii — se bagă printre mașini, te sperie etc. Când i-am văzut pe Dr. Stoica și pe Dr. Crăciun cu motoarele, i-am iertat pe toți. De când i-am cunoscut pe cei doi, dau prioritate motocicliștilor, căci nu se știe niciodată cine sunt. Poate omul acela va salva o viață — ne mărturisește Dl. Dobre, cu ochii înlăcrimați.

Mă scuzați că m-am emoționat, dar impactul a fost extraordinar cu oamenii aceștia, pentru că viața fiicei mele depindea de ei, de mâna lor. Pentru a doua intervenție, cea cu cheagul, dacă nu veneau imediat, era un dezastru. Puteau să vină la spital peste câteva ore, sau chiar a doua zi, dar ei au venit imediat, pe motociclete.

Felul lor de a fi este minunat: mă uitam că e sâmbătă, că e duminică, ei vin la spital, intră pe secție, vorbesc cu pacienții și îi încurajează. Și atunci te impresionează deosebit pentru totdeauna.

Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Posted on | by giselle | Leave a Comment on Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Pe data de 11 aprilie 2014, Denisa Bucur, o tânără de numai 26 de ani, a fost operată de astrocitom difuz de către echipa BRAIN Institute. Poate vă amintiți de ea și de intervenția awake brain surgery (operație cu pacientul treaz). 

De ce trebuie să trezim pacientul când este operat pe creier? Este această experiență traumatizantă? Răspunsul îl vom afla chiar de la Denisa, care ne-a împărtășit povestea văzută prin ochii ei.

La o lună și jumătate de la operație, Denisa s-a întors la consultul post-operator. După consult, ne-a acordat câteva minute pentru a ne povesti –foarte dezinvoltă și sociabilă— ce a însemnat pentru ea această experiență.

Pe scurt, Denisa este o tânără vivace din Târgoviște, care lucrează în bancă de trei ani. Ea vorbește trei limbi străine: engleză, franceză, portugheză și latina — pe care o știe la perfecție. Acum, haideți să-i aflăm povestea!

Primele simptome

Pe la jumătatea lunii martie, am avut prima criză: am simțit o tensiune imensă în urechi și în ceafă, și un miros foarte puternic –plăcut, dar foarte puternic—, ca și cum aveam o sticlă de parfum la nas. Eram efectiv inconștientă, doar că stăteam în picioare. A durat un minut, maxim două, după care mi-am revenit. Am crezut că este din cauza stresului, a oboselii, a lipsei de calciu și magneziu etc. După această criză, eram ca înainte.

După fix o săptămână, înainte să plec la serviciu, am făcut a doua criză. Deși am realizat că este ceva mai mult decât o cădere de calciu și magneziu, după ce mi-am revenit, m-am îmbrăcat și am plecat la serviciu. În jurul prânzului, am avut o a doua criză, cu aceleași simptome și la fel de intensă. Era ciudat faptul că, în timpul crizei, nu vorbeam în limba română, ci în engleză sau în franceză. Această a treia criză a fost deja un semnal de alarmă, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți, că trebuie să ajung la un medic neapărat.

Consultul general

Soțul meu m-a luat de la serviciu și m-a dus la un medic internist din Târgoviște. Dânsul m-a consultat, mi-a pus foarte multe întrebări, și a avut inspirația și priceperea de a-mi face trimiterea la neurologie.

M-am dus la neurologie în spital, la urgență, unde erau foarte mulți oameni. Bineînțeles că mi s-a spus că nu mă vede niciun neurolog, atâta timp cât trimiterea nu este de la internistul lor din spital – tipic românește, tipic spitalelor de stat. Când am aflat că oamenii așteptau de dimineață să intre și era deja șase seara, mi-am dat seama că nu are rost să stau niște ore bune să aștept la un medic internist, și apoi încă niște ore pentru a intra la neurolog, așa că am plecat.

Am avut noroc să găsesc un neurolog la o policlinică de lângă spital, deși era vineri seara. Vâzând cât de disperată și stresată eram, mi-a spus să intru. I-am povestit ce am pățit, mi-a pus mai multe întrebări, și apoi mi-a dat trimitere la EEG (electro-encefalogramă), pe care am făcut-o pe loc. În cele 12 pagini de EEG, a apărut o foarte mică neregularitate pe ultima pagină. Neurologul mi-a spus că nu am nimic și să mă liniștesc, dar mi-a făcut trimitere și la RMN.

După trei zile, luni, am făcut un RMN la o clinică din Târgoviște, unde imagistul era foarte priceput. Mi-a spus ca am un gliom care trebuie văzut neapărat de un neurochirurg.

Primul consult la neurochirurgie

Sâmbătă m-am întâlnit cu un medic de la un spital de stat din București, și am avut un șoc. Nu mi-a pus niciun diagnostic: pur și simplu mi-a spus că este o formațiune, dar nimic exact. De asemenea, mi-a spus că este operatoriu, și că trebuie neapărat să fac intervenția în săptămâna ce urmează. Cred că mai avea puțin să-mi spună că o să mor dacă nu mă operez. În rest, mi-a mai spus că o să mă radă complet în cap, cicatricea o să fie undeva la 15 cm, costurile vor fi de minimum 30-40.000 de euro, va trebui să fac chimioterapie etc.

Toate aceste informații le-am aflat în urma a vreo 20 de întrebări pe care le puneam. Doctorul nu mi-a dat nicio informație, doar mi-a răspuns foarte rece și monosilabic —cu da și nu— la întrebările pe care i le puneam. Am rămas șocată. Neavând altă părere, credeam tot ce zicea — mai ales că era un medic în vârstă, cu experiență, care îi învăța și pe alții, fiind profesoară.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

În tot acest timp, tatăl meu a întrebat în stânga și în dreapta care ar fi cea mai bună soluție pentru situația mea. Din șapte surse diferite, care nu se cunoșteau între ele, am primit recomandarea de a merge la Dr. Sergiu Stoica. Dacă nici asta nu este soartă și dovada că Dumnezeu există, alteva nu am ce să zic.

Am venit marți, la șapte seara, și m-a consultat Dr. Mihai Crăciun, întrucât Dr. Sergiu Stoica nu putea atunci. Am fost uimită imediat, pentru că dl. dr. Crăciun vedea RMN-ul pentru prima oară, și după nici un minut, mi-a spus direct că este un astrocitom benign și să stau liniștită că nu este nevoie să-mi fac testamentul — s-a dovedit a fi pe gustul meu ca om, având simțul umorului.

Apoi mi-a dat toate informațiile de care aveam nevoie: mi-a spus că este operabil, m-a întrebat dacă iau pastile pentru crizele pe care știa că e posibil să le am, mi-a spus să stau liniștită că nu o să mă radă în cap și că o să am o cicatrice de 6-7 cm maxim (ascunsă în păr să nu se vadă).

Am plecat de aici veselă, dacă vă puteți imagina, deși aflasem că am o tumoră pe creier. După șocul pe care l-am avut dincolo, deja eram veselă și optimistă. Am sunat și m-am programat cât mai repede pentru operație (vineri, 11 aprilie), pentru că nu am vrut să aștept, mai ales că venea și Paștele.

Intervenția awake brain surgery

Înainte de operație, am făcut niște analize, care au ieșit bune: nu aveam nimic la inimă, la sânge etc. Doar pe creier aveam o mică tumoră, dar în rest totul era perfect.

Deoarece tumora era situată în centrul vorbirii, medicii mi-au spus că vor trebui să mă trezească în timpul operației, pentru a nu mă lăsa cu sechele. Întrucât țesutul normal nu putea fi deosebit de cel al tumorei, trebuiau să verifice permanent dacă vorbesc corect, dacă îmi dau seama când ceva este greșit, când mă blochez, când nu mai pot vorbi sau când încep să vorbesc aiurea, pentru a nu tăia țesut sănătos și astfel să nu mai pot vorbi normal după intervenție.

Inițial aș fi vrut orice în afară de asta. Am întrebat dacă nu se poate cu anestezie completă: să mă ducă în operație, să mă adoarmă și să mă trezesc direct, bine și operată. Nu vroiam să fiu trează pentru că, fiind conștientă, aș fi știut că cineva umblă în creierașul meu în timp ce eu vorbesc. Însă, încrederea care mi-a fost insuflată înainte de operație, primind efectiv toate informațiile și răspunsuri la toate întrebările, mi-a creat o încredere foarte mare. Practic, m-am dus ca la coafor, ca la prietena mea la care merg de 14 ani și nu-mi fac griji că voi păți ceva.

Dr. Anca Vișan m-a pregătit psihic cu multe zile înainte de operație: mi-a explicat că o să fie alături de mine pe toată perioada când sunt trează, că o să vorbesc cu dânsa și că o să-mi pună mai multe întrebări. A fost surprinsă să afle câte limbi străine vorbesc, și mi-a spus că portugheză nu știe — i-am zis să stea liniștită, că nici eu nu mă înnebunesc după ea.

Joi, cu o seară înaintea operației, m-am internat, întrucât mai erau necesare anumite lucruri pentru ca totul să meargă perfect la operație. Apoi, vineri la prânz am intrat în operație. Îmi aduc minte tot. Știu că am fost trează vreo două ore din cele cinci ore și jumătate de operație. Îmi aduc aminte că am vorbit cu Dr. Anca Vișan în limba română, engleză și franceză. Știu că la început mi-a pus tot felul de întrebări. Apoi am râs, am povestit, le-am dat și o rețetă de lasagna, sugestii de make-up etc.

Dr. Vișan m-a ținut de mână pe tot parcursul operației, ceea a fost fantastic, și mă liniștea. La un moment dat, chiar am râs copios pentru că mă întrebase și Dr. Crăciun ceva, și i-am spus că îi răspund doar dacă mă ține de mână, dar nu putea că avea mănuși. Ne-am distrat, ziceai că suntem la o petrecere, doar că eu eram singura euforică.

A fost foarte bine, nu am fost panicată nici măcar o clipă. Nu a existat vreun moment să fiu neliniștită sau să mă panichez. M-am mirat și eu, și încă mă mir, de cât de puternică am fost. A fost ca și cum stau de vorbă cu cineva acum.

Post-operator

Ulterior, m-am refăcut destul de repede. După anestezie nu m-am simțit rău. Auzisem de la cunoștințe, care s-au mai operat și au avut anestezie totală, că le-a fost rău și au vomitat când s-au trezit. Dar la mine nu a fost cazul: m-am trezit ca acum, vorbeam, nu aveam nimic. Am stat o noapte la Terapie Intensivă, și apoi la doar două zile am plecat acasă.

Foto credit: David Muntean

O săptămână de zile am luat mai multe pastiluțe pe zi, dar după ce le-am terminat, încet-încet m-am refăcut complet. În maximum o lună am fost ca nouă.

Incizia nu m-a incomodat deloc. Trebuia de două ori pe zi să mă dezinfectez cu betadină, dimineața și seara, dar deja s-au rupt firele, s-au resorbit, deja e totul bine — față de spitalul de stat, unde trebuia să stau opt zile internată ca să-mi scoată firele.

La consultația de acum, respectiv cea de o lună de la operație, mi-au spus că totul e bine și să nu mă îngrijorez. Trebuie să revin pentru RMN la trei luni, apoi la șase luni și apoi câte unul pe an, ca să supraveghem problema. Din ce mi-a spus dl. dr. Stoica, cu cât e mai mult disecată tumora, cu atât e riscul mai mic să recidiveze. Iar cum eu mai am doar o fâșiuță cât o foaie de hârtie, riscul este foarte mic.

Concluzii și recomandări

O experiență de genul acesta inevitabil te schimbă și pe tine, și pe apropiații tăi. Colegele mele, de exemplu, care mă știu de trei ani de când lucrăm împreună, au rămas fără cuvinte când au aflat povestea mea. Acum s-au apucat toate să își schimbe stilul de viață într-unul cât mai sănătos. Cu atât mai mult, și eu m-am schimbat foarte mult, dar în bine. Nimic rău.

Cu toate că nu am considerat această experiență traumatizantă, cunosc persoane care se panichează, plâng și se îngrijorează pentru nimicuri, deci este evident cum ar reacționa într-un caz de genul acesta. Sunt și oameni care, dacă sunt tari și puternici, pot să treacă prin experiența asta foarte ușor. Dacă au și norocul să ajungă pe mâna unor asemenea medici, cu atât mai mult nu au de ce să se îngrijoreze.

De la stânga la dreapta: Dr. Sergiu Stoica, Denisa Bucur și Dr. Mihai Crăciun

De asemenea, aș vrea să le spun persoanelor care trebuie să treacă prin aceeași intervenție, în primul rând, că este esențial să aibă mai multe păreri, niciodată să nu se oprească la prima. Vă dați seama ce ar fi fost dacă eu m-aș fi oprit la prima! În al doilea rând, cu cât află mai multă lume de locul acesta, cu atât mai multă lume o vină aici. Eu una recomand 100% echipa BRAIN Institute. Și în al treilea rând, am înțeles că te ajută foarte mult starea de spirit, liniștea pe care o ai atât în timpul operației, cât și după. Trebuie să ai credință, să fii cât mai puternic și mai optimist. Pentru că, ulterior, dacă ajungi pe mâna medicilor care trebuie, nu mai ai nicio problemă.

Pe viitor, Denisa își dorește cu nerăbdare să fie mămică. Deși a primit acordul medicilor noștri, vrea să mai aștepte aproximativ un an să fie cât mai sigură că totul este în regulă. Noi îi urăm multă sănătate în continuare atât ei, cât și familiei sale. Îi mulțumim că ne-a ales pe noi să-i fim alături în aceste momente și, de asemenea, pentru cuvintele frumoase cu care a povestit despre noi. Nu în ultimul rând, îi mulțumim pentru deliciosul tort de ciocolată pe care ni l-a oferit la externare.