de Ionuț Pătrăhău, co-fondator BRAIN Institute 

Mă roade de mult chestiunea de față, dar până astăzi mi-a fost greu să pun degetul pe rană — deși răni am avut destule, în multe domenii cu care am avut de a face.

Totul a început cu ani în urmă: stând la palavre cu un artist celebru, am învățat un aforism care apoi m-a scos din multe încurcături din care nu știam cum să ies. Mă plângeam în vremea aceea de imposibilitatea de a schimba lucruri care mie îmi păreau evident greșite — lucruri care erau atât de bine împământenite în obiceiurile lumii și în zona de confort aparent al oamenilor, încât rămâneau împietrite indiferent de logică și de eforturile depuse. Artistul mi-a spus tandru —așa cum îi stă bine unui artist— “Nu te mai supăra, Ionuț. Asta este mecanica Pământului. Totul trebuie să se învârtă în ritmul ei, și nu putem schimba decât foarte puțin din ce fac alții — abia mai schimbăm câte un obicei propriu, dar și ăla atunci când vrem să ne menținem în trend.” Câtă profunzime; și câtă resemnare.

De atunci, m-am amăgit și eu câteodată cu mecanica Pământului. Până zilele trecute, când felul în care aceasta ne înfrânge sistematic a devenit mult prea evident, ba chiar a ajuns strigator la cer! Iata cum: în urmă cu trei săptămâni, am lansat BRAIN Careers, o invitație adresată neurochirurgilor aflați în ultimul an de rezidențiat de a vizita, observa și participa timp de o lună la viața celui mai modern institut de neurochirurgie din România, loc în care lucrează medici de calibrul câtorva vârfuri din străinătate. Era invitația către noua generatie de medici de a moderniza neurochirurgia romanească, cea care azi se desfășoară la nivelul anilor ’70 — în defavoarea pacienților, dar și în defavoarea viitoarelor generații de medici care sperăm să facă ceva pentru a profesa la standarde bune de calitate.

Am făcut totul ca la carte, pentru ca informația să ajungă la cei vizați: campanie media, afișe în facultăți, parteneriate cu asociații ale studenților mediciniști etc. În plus, am promis premii de multe mii de euro (destinate studiului) și oportunitatea celui mai bun de a se alătura echipei.

Câți tineri credeți că au aplicat din București? ZERO. Avem aplicații din Timișoara, Cluj-Napoca și Târgu Mureș. Dar unde sunt cei din București? Cei cărora le-ar fi fost cel mai la îndemână? Nu știu. Știu doar că le este frică…de mecanica Pământului. Le e frică de greutățile pe care le-ar avea la examenul de specialitate? Le e frică să nu iasă din casta școlii tradiționale în care nici nu au intrat încă? Un singur lucru știu: de ce ți-e frică nu scapi. Acea mecanica a Pământului, în lipsa curajului de a ieși din ea, ne va înfrânge cu siguranță.

Am rămas închistați în inerție. Nu ne dăunează cel mai tare nici Ponta, nici Băsescu, nici Suleiman și nici vreo altă telenovelă la modă. Ceea ce ne ține în loc și ne transportă în trecut este acea mecanică a Pământului: inerția comunistă în care prea puțini își asumă responsabilitatea de a avea curaj, de a învăța, de a schimba, de a merge într-o direcție pe cât de logică, pe atât de hulită de cei din jur.

Și mai e un lucru: Pământul se învârte în tăcere. Dacă taci, treci neobservat și rămâi cu impresia că trăiești bine.

Și, totuși, care e soluția? De unde curaj? Cum să schimbăm lucrurile în noi înșine și în jurul nostru, dacă nu există nici o garanție că vom reuși să învingem mecanica Pământului? Poate învățăm de la neurochirurgul meu preferat, pe care l-am întrebat odată, în urma unei operații extrem de grele, “erai sigur că reușești să rezolvi problema?”. Răspunsul lui a fost “Nu, dar dacă nu îl operam, murea sigur”.