După absolvirea secției de Medicină generală a Institutului Medico-Militar, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, Dr. Bogdan Mocanu a urmat rezidențiatul în ORL la Institutul ORL „Prof. Hociotă”. În perioada 2004-2011, a urmat cursuri de perfecționare și specializare la următoarele instituții medicale: Mayo Clinic (Minnesota, U.S.A.), Kopfklinik (Franfkurt, Germania), HNO, Kopf- und Halschirurgie Klinik (Erlangen, Germania) și Hopital FOCH (Paris, Franța).

Printre premiile internaționale obținute se numără Premiul „Cum Laude”, primit în anul 2002, la a XX-a Conferință Internațională a Tinerilor Otorinolaringologi (Sankt-Petersburg, Rusia) și Premiul „Summa Cum Laude”, primit în anul 2005, la a XXII-a Conferință Internațională a Tinerilor Otorinolaringologi (București).

Dr. Bogdan Mocanu face parte din valul de medici tineri care își fac meseria cu pasiune si care tratează cu empatie fiecare pacient. Are doi copii si speră ca ei să îi urmeze calea. În interviul de mai jos, ne oferă o perspectivă lucidă asupra tandemului sistem de stat – sistem privat de sănătate:

Ştiu că aţi început să va ataşaţi unui spital de stat încă din copilărie. Care sunt amintirile pozitive ale acelei perioade?

Pe la vârsta de 6-7 ani părinţii mei erau tineri specialişti, făceau multe gărzi şi stăteam peste noapte pe rând cu unul dintre ei că să nu rămân singur acasă… Făceam “naveta” între Spitalul Militar Central din Bucureşti şi Institutul ORL “Prof. Hociotă”. Am intrat în contact cu oameni, pacienţi, boli, ştiam încă de atunci cum arată o sala de operaţie, spitalul era un fel de „a doua casă”. Peste mai mulţi ani, mi-am efectuat rezidenţiatul în Institutul ORL “Prof. Hociota”, încă mai aveam lângă mine asistente şi medici pe care îi cunoşteam din vremea când copilăream pe holurile spitalului.

Care sunt amintirile negative şi de când provin ele?

Nu am amintiri negative de atunci. Erau alte vremuri, relaţiile interumane erau altfel. Oricum eram copil şi nu înţelegeam poate multe lucruri.

Cum v-aţi hotărât să faceţi pasul către medicină privată?

Meseria de medic este prin menirea ei o îndeletnicire nobilă, cu prestanţă. Metoda „plicului”, a plăţilor informale te cobora în fiecare zi de pe acel „piedestal” al Omului Medic şi te aşează lângă un bişniţar mărunt de la un colţ de stradă. Când am realizat că sistemul privat de sănătate te poate repune în drepturi, te poate „spăla” de acele păcate, am început serios să fac paşi în acest sens.

Simţiţi că oferiţi din profesia dumneavoastră mai puţin acum decât înainte?

Am lucrat 7-8 ani în paralel atât în sistemul de stat, cât şi în cel privat. Consultăm la fel, operăm la fel. Niciodată nu a existat vreo diferenţă în abordarea pacientului pentru că acesta se află într-un spital privat sau „la stat”. Pacienţii mei ştiu asta, au simţit lucrul acesta. Poţi să te gândeşti că oferi mai mult doar prin prisma accesului la echipamente mai noi şi mai performante.

Cum arată azi programul dumneavoastră? 

În general, dimineaţă operaţii, după-amiază consultaţii şi seara 2-3 ore de e-mailuri şi convorbiri telefonice cu pacienţii, toate apelurile pierdute în timpul zilei trebuiesc reluate… Nu este un program comod, dar este singurul cu care poţi face faţă, cu care poţi să „acoperi” necesarul de implicare.

Care este principala diferenţă între spitalul de stat şi cel privat?

Bineînţeles dotarea cu aparatură şi accesul la investigaţii de înaltă performanţă, dar poate la fel de importantă este şi Echipa. Oamenii pe care îi selectezi, îi formezi şi cu care lucrezi zi de zi sunt de multe ori mai preţioşi decât spitalul ca entitate. În privat poţi să îi trimiţi la traininguri, să îi remunerezi conform performanţelor, poţi să îi motivezi.

Care credeţi că este principala problema a spitalelor de stat?

Înainte se vorbea despre dotare. Acum lucrurile au avansat, dotarea există în multe spitale de stat, dar nu mai există oamenii care să o utilizeze. Spitalele de stat nu plătesc cursuri pentru medici şi asistente, fiecare merge să se specializeze pe banii lui. În momentul în care se întoarce, primeşte acelaşi salariu care nu îi permite nici măcar să participe la un congres pe an şi este arătat la ştirile de la ora 5 că i-a strecurat cineva 10 lei în buzunar… trebuie să ai o mică doză de masochism că să suporţi toate aceste lucruri. Nenorocirea este că mulţi dintre aceşti oameni aleg să plece în afară ţării şi nu în sistemul privat. Lipsa aceasta acută de personal medical se va vedea din ce în ce mai mult în următorii 10-15 ani pentru că un om nu îl formezi în 2-3 ani; construieşti un medic bun în cel puţin 15 ani, iar o asistentă profesionistă în peste 10 ani.

Care este legătura dintre management şi profesia dumneavoastră medicală?

Am încercat să le combin. Ziua are tot 24 de ore şi dacă eşti un simplu medic şi dacă eşti în acelaşi timp şi director de unitate spitalicească… Trebuie să renunţi la ceva. Câte puţin din timpul alocat pacienţilor, somnului, familiei. Am încercat să fac asta 5 ani, după care am realizat că nu le poţi face perfect pe toate odată. Trebuie specialişti în managementul sanitar. Nu medici, nu profesori, doar oameni cu şcoală adevărată de management.

Cum vedeţi viitorul? Credeţi că medicii tineri au o şansă?

Am doi copii şi sper din tot sufletul să urmeze aceeaşi cale. Cred că această meserie poate să ofere energie pozitivă şi pentru cel care o practică şi pentru cei din jur. Eu încă am mare încredere într-un sistem în care valorile sunt aşezate pe locul pe care îl merită.