de Marius Bălășoiu, trainer și life coach
Am fost la BRAIN Institute. Ok, sună ca începutul unui roman și nu este. Am fost la o întâlnire faină cu multe doamne și câțiva domni, respectiv echipa de „care givers” a BRAIN Institute sau dătătorii de grijă. Există câteva aspecte legate de felul în care oamenii aceștia își văd meseria.
Primul aspect: se pricep la ceea ce fac, adică își practică meseria cu o lejeritate demnă de toată admirația. Nu înseamnă că nu muncesc, ci înseamnă că fac asta natural, ca și când s-au născut pentru a face asta. Partea bună este că li se potrivește de minune. Provocarea este să explice în cuvinte ceea ce fac – mai ales cum împart ei atenție și grijă. În astfel de situații se pierd, ba chiar se ușor enervează pentru că ei știu să facă, nu să spună ceea ce fac.
Al doilea aspect: le place grav ceea ce fac, adică pare să fie un fel de hobby. Nu cred că ar putea trăi făcând altceva, pentru că se hrănesc din oferit grijă și atenție. Li se pare atât de normal să ofere așa cum o fac încât le este greu să creadă că nu toți oamenii care lucrează în acest domeniu sunt la fel ca ei. Nu mă voi lăsa cu una, cu două: îi voi convinge de utilitatea standardizării acestui model de atitudine. Cred că, în momentul standardizarii atitudinii pe care o au, vor putea conștientiza mai bine ceea ce fac. Ar ști apoi cum să faca pasul către excelență.
Al treilea aspect: își iubesc liderii rău de tot. Dragostea mi s-a părut reciprocă. Am văzut cum opinează între ei, sub privirile pline de încredere ale liderilor (Sergiu, Ionuț, dar și Mihai și Bogdan). Apoi , liderii conchid într-un fel anume și gata. Este evident că, dacă liderii au spus, nu mai există loc de discuții – pentru că au încredere masivă în liderii lor. Acesta este și meritul liderilor, care știu să se facă plăcuți, iubiți și –mai ales– urmați.
Aș mai pomeni doar de aspectul uman al liderilor de aici. Sergiu, pe care l-am cunoscut exact vineri, este pe cât de priceput în neurochirurgie, pe atât de cald și de apropiat de oameni: fără patină de lider, fără gomoșenia de superspecialist, ci doar om. Modul în care se înțelege cu Ionuț dă senzația –atât de rară– de prieteni pentru totdeauna. L-am vazut pe Sergiu în operație cu Bogdan. Mi s-a părut că acești doi oameni comunică telepatic: se înțeleg pe canale de comunicare pe care noi, ceilalți, nu le-am descoperit încă.
Concluziile mele
Oamenii cu care am interacționat vineri nu sunt obișnuiți să se joace, deși le-ar plăcea mult să mai facă asta. Par obișnuiți cu prelegeri în care cineva care știe ceva le spune și lor. Când sunt întrebați cum fac ceea ce fac, au un mic moment de recul în care parcă se miră că cineva îi intreabă pe ei. Apoi, devin exuberanți, bucuroși ca niște copii în fața unui magazin cu jucării, și vorbesc cu plăcere. Ar fi interesant să interacționeze mai mult unii cu ceilalți –în cadrul unor asemenea evenimente– ca să capete uzanța comunicării în grup (adică să se asculte și să încerce să se înțeleagă reciproc).
Nu va fi ușor să îi facem pe oamenii aceștia să scrie cum fac ceea ce fac. Însă atunci când vom ajunge să analizăm ceea ce au produs, probabil că vom avea un standard de atitudine pe care orice instituție medicală care lucrează cu pacienții l-ar putea implementa.