Povestea spusă de mama lui Alexandru (17 ani)
Era o zi de vară ca oricare alta – 12 iunie 2016. Alex pleca la antrenament – este pasionat de fotbal și joacă de la 7 ani – noi (eu și tatăl lui) plecam la serviciu. Ziua a decurs normal, până când am primit un telefon de la clubul de fotbal: Alex fusese accidentat. Un coechipier a intrat puternic în el, iar el s-a prăbușit.
M-am suit în mașină și am plecat spre Voluntari, acolo unde era clubul. „Mama, am simțit că am căzut pe gât.” – așa mi-a spus, cu ochii plini de lacrimi și încleștat de durere. Am ajuns la spital, medicii l-au evaluat clinic, i s-a spus că „nu are nimic grav, nimic rupt; este vorba de un traumatism și o contuzie destul de puternice și este normal să doară”; i s-au prescris niște calmante și repaos de la activitatea sportivă. Am plecat acasă.
Alex avea dureri foarte mari. La câteva zile, am mers din nou la spital, l-a vazut un alt medic care a confirmat diagnosticul inițial. Îmi aduc aminte că am întrebat atunci dacă nu ar fi bine să îi facem un RMN, mi s-a spus că nu este nevoie. Am plecat iar de la spital, cu aceleași dureri și același tratament. A urmat o perioadă în care Alex a trăit cu dureri de spate crunte, care cedaau doar cu ajutorul calmantelor.
Mama, simt cum picioarele nu mă mai ascultă.
A venit vacanța, în luna iulie am plecat într-o scurtă călătorie de familie, perioadă în care am observat cum starea băiatului meu se deteriora de la o zi la alta. Când ne-am întors, i-am spus că aș vrea să mergem să facă un RMN. Am sunat medicul, am vrut să mergem la spital, însă ne-a spus că aparatul este defect. În luna august, Alex a plecat în cantonament. Antrenorul lui a observat că se mișcă cu dificultate, ne-a contactat și ne-a spus că Alex are nevoie de investigații suplimentare. Am revenit la ideea RMN-ului. S-a întors acasă și, în timp ce despachetam, am observat cum încerca să apese capacul unui deodorant și nu reușea, nu avea putere.
Ziua următoare, mi-a spus: „Mama, simt cum picioarele nu mă mai ascultă”. Am hotărât să-i fac RMN, m-am dus la medicul de familie și am primit o trimitere către un medic specialist. Pe 5 septembrie, Alex a făcut RMN-ul la Spitalul Monza. În timp ce îl așteptam să iasă, nu m-am gândit nicio clipă că ar putea fi vorba de ceva rupt. Însă după 10 minute, m-au chemat înăuntru, moment în care mi-am dat seama că nu este în regulă. Medicul care îl examina pe Alex, cu un calm incredibil care însă nu masca îngrijorarea sa, se pregătea să îmi dea o veste proastă. Este cruntă acea senzație. Mi-a arătat pe monitor cum una dintre vertebre este fracturată și mi-a spus că trebuie (că ne roagă chiar) să îl vadă un neurochirurg în cel mai scurt timp posibil. Cred că în acel moment am intrat într-o stare de șoc, nu îmi venea să cred că are ceva rupt, în condițiile în care Alex făcuse sport zilnic, toată luna august. După ce a ieșit Alex de la RMN, i-am spus că trebuie să mergem să îl consulte și un neurochirurg.
Se făcuse deja târziu, am reușit totuși să întrăm la domnul doctor Cristea. Dumnealui a analizat RMN-ul, a confirmat gravitatea situației și ne-a recomandat să mergem la un consult la domnul doctor Tiberiu Maior, că trebuie să se intervină cât mai repede și dumnealui este sigur în măsură să ne ofere o soluție. De la recepție am primit numărul de telefon al asistentei domnului doctor. Am sunat-o a doua zi, ne-a spus că îi trimite rezultatul RMN-ului pe mail domnului doctor și că vom fi contactați. Am primit un telefon ziua următoare, pe 8 septembrie, din partea asistentei domnului doctor. La fel, cu o voce care parcă se chinuia să nu transmită gravitatea situației, ne-a spus că domnul doctor a văzut RMN-ul și că ne roagă să mergem la Brain Institute la ora 12:30. Cele două ore în care ne-am pregătit pentru internare mi s-au părut 20 de ani. Încercam să mă agăț de orice pentru a-mi stăpâni emoțiile și frământările. La 12:30 eram deja la Brain Institute, domnul doctor ne-a primit imediat. Nu voi uita niciodată privirea caldă și zâmbetul cu care ne-a întâmpinat. A dat mâna cu noi, ne-am așezat pe scaune și a început să ne explice ce s-a întâmplat și ce trebuie făcut. Deși ne spunea lucruri grave, pe care nu aș fi vrut să le aud niciodată, aveam toți trei (eu, soțul și Alex) o stare de liniște, de calm, de încredere. Simțeam că, din acel punct, lucrurile nu vor merge decât înspre bine. Asta am simțit toți.
Când puteți să îl operați?
Mâine.
Ne-a chemat la ora 17:00 și, cu o răbdare incredibilă, ne-a explicat în ce va consta procedura, ne-a arătat imagini de la alte intervenții similare și am văzut, pas cu pas, operația pe care urma să o suporte Alex. M-a impresionat foarte tare că nu a spus niciodată „vom încerca să facem”. A spus clar, concis, „voi face”. Și mi se părea că nu are cum să nu facă. Știa foarte clar despre ce vorbește și ce trebuie să facă pentru ca Alex să fie din nou bine. Deși era vorba de o operație foarte dificilă și compexă, dumnealui făcea ca totul să pară foarte simplu. Cred că aceasta este o calitate a geniilor.
Operația
Pe 9 septembrie, la ora 16:30 Alex a fost luat și dus spre sala de operație. Și acum mă întreb cum de am putut fi atât de liniștită în timp ce Alex era operat. Dar dacă ar fi să raționalizez, cred că încrederea pe care ne-a transmis-o domnul doctor a contat cel mai mult. Puțin peste ora 21:00, domnul doctor Maior a ieșit din sală cu o poza în mână. Am fost copleșită de atitudinea dumnealui: s-a așezat lângă noi și ne-a explicat și arătat cum a făcut ce a promis. În acest timp, cel puțin 10 persoane așteptau pe holurile Brain Institute, să intre la o consultație cu domnul doctor.
La scurt timp după terminarea intervenției, am fost la reanimare și l-am văzut pe Alex. Era conștient și își putea mișca mâinile și picioarele. Am simțit că este bine. După ce am ieșit noi, a intrat domnul dr. să îl vadă.
A doua zi, am ajuns la 8:30 la Brain Institute, l-am găsit pe Alex pe marginea patului, cu un tonus excelent. Mi-a spus ca îi este foame și că așteaptă micul dejun. L-am întrebat dacă îl doare ceva, mi-a spus că nu și că vrea doar să mănânce. S-a ridicat singur, a mers prin salon, moment în care eu m-am blocat, nu îmi venea să cred că băiatul meu operat pe coloană este capabil să meargă singur la nici 24 de ore de la intervenție.
Nici acum nu pot să cred cât de aproape de paralizie a fost băiatul meu
Am plecat acasă după patru zile, Alex s-a recuperat foarte bine, și-a recăpătat mobilitatea, puterea, iar cicatricile s-au estompat frumos. Are o viață normală, merge la școală și iese în oraș cu prietenii. Încă nu și-a reluat activitatea sportivă, însă visează numai la asta, știind că va veni și ziua în care se va putea intoarce pe teren.
Cred că orice om are dreptul că fie tratat corect, iar la Brain Institute am întâlnit profesioniști desăvârșiți și oameni cu suflet care dau totul pentru fiecare pacient în parte. Sunt conștientă că putea fi foarte rău dacă nu ajungeam la domnul dr. Maior. Nici acum nu pot să cred cât de aproape de paralizie a fost băiatul meu… Îi vom rămâne recunoscători domnului doctor pentru că ne-a salvat fiul și pentru că, datorită dumnealui, Alex va putea să își urmeze în continuare pasiunea.
Povestea spusă de doctor Tiberiu Maior, medic primar neurochirurgie spinală
Alexandru a suferit o fractură impresionantă, o disrupție a întregului aparat capsulo-ligamentar cervical (a fost lezat tot aparatul cervical – anterior și posterior), în urma unui accident sportiv. Vorbim astfel nu de o simplă fractură, ci de o fractură-luxație care a generat o angulație foarte mare între segmentul proximal și cel distal. Practic, unghiul dintre cele două capete ale coloanei vertebrale era foarte mare, ceea ce a dus la o compresiune a măduvei spinării și la un deficit motor progresiv, pe care pacientul l-a semnalat la scurt timp după accident.
Mi-am dat seama de la început ce probleme vom avea, astfel că am anunțat întregul bloc operator că vom avea o intervenție chirurgicală de durată. Am explicat familiei în ce constă problema lui Alexandru și cum voi aborda chirurgical cazul lui.
Problema cea mai mare a survenit ca urmare a vechimii fracturii – l-am întâlnit pe Alexandru după trei luni de la producerea accidentului, când coloana era deja osificată în acea poziție vicioasă, fapt care a necesitat o abordare chirurgicală inovatoare și complexă, constând în mai mulți timpi operatori aplicarea tehnicilor de rahisinteză (stabilizare cu implanturi) și decompresiune – reducerea luxației și a focarului de fractură cu decompresiunea măduvei spinării și a nervilor rahidieni și rahisinteza 360 de grade.
Vorbim așadar de 4 timpi operatori: am încercat prima dată să-l operăm din anterior, să-i reducem deplasarea de vertebre, după tehnica obișnuită, care se aplică și la fracturile proaspete, însă nu am reușit să reducem luxația vertebrală. I-am secționat toate ligamentele și am rupt toate punțile osoase din anterior, după care am închis plaga anterioară și l-am întors la 180 de grade, cu fața în jos. De data aceasta, am încercat să îi tragem capul pe spate, să reducem fractura din posterior, însă nici acest lucru nu a fost fezabil. Am luat decizia de a-i rezeca toate ligamentele, bridele cicatriciale, punțile osoase, după care am închis din nou plaga și l-am întors iar la 180 de grade. Abia atunci, la al treilea timp operator, am reușit să-i reducem focarul de fractură. După ce i-am redus focarul de fractură, i-am aliniat coloana vertebrală, i-am fixat cu un implant de titan corpii vertebrali din anterior, după care l-am întors încă o dată în posterior și am făcut o schelă metalică posterioară.
Astfel, am reușit să refacem arhitectura de rezistență vertebrală la 360 de grade. Practic, prin acești timpi operatori combinați, a trebuit să-i refracturăm coloana vertebrală, s-o readucem la poziția anatomică normală, după care să-i facem o schelă metalică prin care să-i stabilizăm coloana vertebrală 360 de grade. Principalul beneficiu al intervenției este că asigură o refacere anatomică a coloanei vertebrale, ceea ce-i permite lui Alexandru să aibă o viață normală.
Fiecare manevră a comportat un risc extrem de mare: în primul timp operator, noi i-am desfăcut toate bridele, toate elementele de susținere din anterior, după care, în al doilea timp operator, le-am desfăcut și pe cele din posterior. Acela a fost cel mai tensionat moment, în care Alexandru avea gâtul în mâinile noastre, era complet instabil, fiind ținut doar de piele. Am conlucrat excelent cu întreaga echipă și ne-am coordonat perfect– le mulțumesc colegilor mei, dr. Mihai Crăciun, medic primar neurochirurg și dr. Anca Vișan, medic primar neuro-anestezie, precum și asistentelor care ne-au ajutat pe parcursul intervenției. Am funcționat perfect ca echipă, fiecare aducându-și contribuția decisivă pentru succesul operației.
Foarte mulți pacienți cu fracturi de o gravitate atât de mare rămân paralizați.
Cazul lui Alexandru este unul dintre rarisimele cazuri de fracturi atât de grave care rămân nediagnosticate o perioadă atât de lungă. Din momentul accidentului, până în momentul RMN-ului au trecut aproximativ două luni, timp în care coloana s-a osificat vicios, acest aspect făcând, de altfel, intervenția atât de dificilă. Avantajul, în cazul lui Alexandru, a fost totuși că structurile neurologice au rămas intacte.
Evoluția postoperatorie a pacientului a fost favorabilă, cu mobilizare precoce, în a doua zi după operație. Alexandru a plecat din spital după patru zile, iar acum, postoperatoriu, este esențială osificarea coloanei în poziție corectă, procesul de cicatrizare fiind împărțit în două etape: etapa stabilității imediate, în care toată rezistența coloanei vertebrale este dată de acele implanturi metalice (care sunt vulnerabile în cazul unui nou traumatism, accident sau efort fizic mare) în jurul cărora trebuie să se formeze niște punți osoase biologice. În etapa a doua, după apariția acestor punți, respectiv cicatarizarea și consolidarea focarului de fractură (proces care durează aproximativ un an), vorbim de vindecarea completă a pacientului. Cu ajutorul ședințelor de recuperare, Alexandru are acum o viață normală și, după refacerea completă, va putea chiar să reia activitatea sportivă.
