Doamna Cristea a primit diagnosticul de adenom hipofizar la sfârșitul lunii februarie a acestui an. O lună mai târziu, în data de 10 aprilie, urma să fie operată de dr. Sergiu Stoica, medic primar neurochirurg, asistat de dr. Ciobotaru Georgian, medic rezident neurochirurg. Mai jos, redăm povestea celor patru zile petrecute în cadrul BRAIN Institute, expusă chiar de doamna Cristea:

(28.02.2017  ora  18,30 – Cabinetul  domnului  doctor  Sergiu Stoica – Brain Institute)

Port  un  munte  de frică  în  spate. Foarte  greu  îmi  stăpânesc  tremurul  mâinilor.  Degeaba  mă  sfădesc … așa  m-a  făcut  mama: fricoasă. În fața  mea – ei,  ”magicienii” – calmi,  surâzători,  amabili.

-Aveți  încredere,  nu-i  chiar  așa  de  dificil.  Putem  s-o  facem!- spune  șeful  cel  mare.

Între  ochii mei,  pândiți  la  colțuri  de lacrimi  și  ochii  lui  calzi,  veseli,  luminoși  se  țese,  ca în  poveste,  un  pod  nevăzut  de  încredere, de  speranță. Pășesc  pe  acest  drum.

-Vorbiți  cu  Camelia  și  facem  programarea.  Vă  aștept….. 

 (10.04.2017     ora  10,30  – Spitalul  Monza  – Brain  Institute)

Sunt  internată  și  aștept  ”întâlnirea  de  gradul 0”, în  sala  de  operație. E  luni,  prima  zi  din  Săptămâna  Patimilor. Mă  simt ca  o  pasăre  captivă  în  colivie.  Gratiile  se  apropie,  se  strâng,  se  apropie,  mă  strâng. În  jurul  meu 5 oameni în  halate  albe – tineri,  toți  foarte  tineri,  înspăimântător  de  tineri.  Cum  vor  reuși să  pătrundă  cu  instrumente  și  tehnologie sofisticată  în  miezul  capului meu. O, Doamne, poate  că n-ar  fi  trebuit  să….

-Așezați-vă  aici, vă  rog.  Nu  tremurați! Nu  trebuie  să  vă  fie  frică! Nu….

Totul  se  ridică,  se  volatilizează,  urcă  spre  tavan, închegându-se în  cele  două discuri  metalice cu  luminițe  orbitoare.

 (Ora 13,30)

Voaluri  albe, cețuri,  dantele  brumate, perdele  de  zăpadă, brocarturi  de  brumă. Treptat  se  detașează cercul  argintiu  al  unui ceas  agățat  pe  perete. Pipăi  cu  auzul, abia  dezmorțit,  zgomote  ciudate. O  mână  ușoară  îmi  potrivește  mai  bine  tubușorul  transparent  prin  care  oxigenul  intră  în  nările  mele vlăguite. Văd – ca  prin  sită – pe  mâna  dreaptă  trei  perfuzoare. Pe  deget – un  cleștișor colorat  pentru  puls. Celălalt  braț  este  și el perforat  de  ace  și strâns  în  manșeta  unui  tensiometru  care  se  declanșează  automat  din  30  în  30  de  minute, rupând, o  dată  în  plus,  discontinuitatea  percepțiilor. Pierd  contactul  cu  realitatea și  mă  trezesc  sub  mălinul  înflorit  de  acasă. Alb  și  el,  precum  cearșafurile  care mă înfășoară…  Crenguțele,  cotropite  cu  strugur  de  floare  ca omătul  și  parfumateee…  parfumate  cum  nu  se  poate  mai delicat.   Deschid  ochii  brusc  și  mă  trezesc  iar  la  terapie  intensivă. Buzele  mele – dune  aspre  de  nisip. Asistenta  îmi  dă  să  sorb  câteva  picături  de  apă  printr-un  pai  lăptos. Recad  în  starea  aceea  care  te  poartă  într-un  spațiu  suspendat,  atemporal.

Mălinul  alb,  troienit  de  floare, îmi  face  iarăși  semn  cu  crenguțele  grele  de  petale. Parfumul este  răscolitor,  puternic,  ținut  prizonier toată iarna , în  adâncile  hrube  ale rădăcinilor. O mână  sau o  ramură  de  floare îmi  atinge  brațul. Totul  glisează  într-un dans  de  gumă.

-Mă  recunoașteți,  doamna?

Aha, gândesc  în  confuzia  generată  de  anestezie, aha,  e îngerul  meu blond! Ce  firesc să-l  descopăr  lângă  mine. Vra  să  zică … eu …eu … acum sunt…

-Eu sunt Camelia, Camelia Barbu!

Se învâltoresc gânduri  nesigure,  adormite  pe  jumătate.  În  stânga  mea,  pe  grilajul  de  metal,  vopsit  alb,  al  patului,  se  arcuiesc  două  sprâncene  peste  luminile  căprui  ale  ochilor, părul  ca  spicul copt…  Și  iarăși  mălinul care-mi  face  semn  cu  toată  coroana  lui de  flori… coroană  de  flori … coroană  pentru …co-roa-nă?!

-E  bună  tensiunea,  e  bun  pulsul,  domnule  doctor!  Pacienta  e  bine!    

De  la  capătul  patului, privirea  doctorului Stoica  mă îmbrățișează  și  mă  desparte  de  lumea  mălinului. Din  brațele  mele, din  tot  trupul  meu,  din  firele  care  mă  leagă de  aparate se  încheagă  podul  pe  care  pășesc cu  încredere nouă. La  capătul  lui, doi  ochi  care-mi  zâmbesc  încurajator, înțelegător,  șăgalnic.

(13.04.2017  –  Joia  neagră din  Săptămâna  Patimilor)

Chirurgul  vine la  vizită,  însoțit  de învățatul – învățăcel –  cel  care la  primul  consult m-a  primit cu  căldură, ca  pe  o  veche  cunoștință … ar  putea  fi  copilul  meu…

-Așa  cum  v-am  promis,  vă  fac  externarea. Văd că  vă  simțiți  bine,  operația  a  decurs  normal,  ne  vedem  peste  vreo  două  săptămâni,  la  control.

Pentru mine, joia  neagră a  devenit albă. 

(14.04.2017 – Vinerea Mare – Piatra – Neamț) 

Nu-mi  vine să  cred. Sunt  acasă. Mălinul  își  leagănă  crengile  încărcate  cu  flori și  lasă  petale  mărunțele  și albe să  plutească  în  aerul  îmbălsămat. Am  vopsit cu  brațele  înnegrite  de  la  perfuzii  și  analize  câteva  ouă  roșii. E  vinerea  mare.  Mâine  seară – Învierea. Și  eu  am  înviat  din  copleșitoare  spaime  și  temeri. Privesc  mălinul și  mi  se  pare că flutură prin  crengi  aripi  argintii de  înger. O  pasăre  cenușie  se  ridică  în  zbor  alb de omăt. Ș i- odată  cu  ea – o  străfulgerare  de  înțelegere  îmi  trece  prin  minte:  uneori, ingerii  își  ascund  aripile  sub  halate albe  de  medic. De-si-gur!!! Cum  de  nu  mi-am  dat seama  mai  devreme!? Abia acum  înțeleg! Sunteți  îngeri,  nu  oameni,  nu-i  așa domnule  doctor???

Altfel  cum  ați  putea  să  faceți atâtea  minuni?

Mulțumiri doctorului  Sergiu  Stoica – MAGISTRUL,

doctorului  rezident Ciobotaru Georgian – DISCIPOLUL,

doamnei  manager  pacienți  Camelia  Barbu

profa  de  verbe,

pentru  conformitate  prof. Cristea Maricica Monica

aprilie, 2017