Acum câteva zile, un prieten ne felicita pentru felul în care, în numai șase luni, BRAIN Institute a reușit să evolueze atât de bine. Da, în luna iunie, 47 de pacienți au fost operați cu succes, iar din punct de vedere medical am avut foarte multe satisfacții. Pentru noi însă, principala provocare este legată de echipă: consolidarea echipei multidisciplinare, pe de o parte, și dezvoltarea echipei chirurgicale, pe de altă parte. Iar din acest punct de vedere, dorința de a aduce alături de noi doar oameni care să ne împărtășească convingerile și visele ne-a presărat până acum calea cu câteva eșecuri și dezamăgiri. Realitatea ne-a convins că drumul va fi mult mai lung și mai anevoios decât am fi crezut.

În contextul pomenit mai sus, avem parte de un dar neașteptat: Dr. Floricel Cristea a hotărât să devină medic BRAIN Institute! Ne va ajuta, începând de acum, cu coordonarea neurologiei, zonă vitală în economia filozofiei noastre multidisciplinare. Ne bucură faptul că Floricel este ca noi. Sau noi suntem ca el. Colac peste pupăză, este și un doctor foarte bun — noi mai întâi ne bucurăm de om, pe urmă ne bucurăm de doctor.

Ce faci când alături de tine pune umărul un om mai bun decât tine, un medic de excepție care vine pentru prima oară în sistemul privat doar pentru că îmbrățișează filozofia noastră non-profit și dorința de a ajuta cu orice preț oameni suferinzi? Păi, ce să faci? Sari în sus de bucurie și speri, din nou, că lucrurile bune se întâmplă oricum în ritmul lor, indiferent de cât de anevoios îți pare mersul înainte.

De ce ai ales să fii medic?

Am făcut medicina pentru că, în primul rând, iubesc oamenii. Toți oamenii sunt deosebiți, dar trebuie să știi ce să cauți la ei.

Medicina mi s-a părut cea mai nobilă meserie. În clasa a șasea, am avut ghinionul să mă operez de apendicită; asta se întâmpla undeva în anii ’80, când toată lumea era tovarăș. A fost prima dată când am descoperit cuvântul “domn” — toată lumea se adresa cu “domn doctor”. La mintea mea de copil, m-am gândit că asta trebuie să fie o meserie foarte nobilă. Atunci mi s-a trezit în minte ideea de a mă face medic.

În liceu am descoperit că medicina este ceva aparte și m-am pregătit în această direcție. Nu am intrat din prima la facultate — venind dintr-un sat din Buzău, nu am avut posibilitatea să fac meditații. Ulterior, am intrat la medicină militară, tocmai din ideea de a mă susține singur— ai mei nu aveau resurse financiare.

Am terminat facultatea la Târgu Mureș. Nu regret niciun moment faptul că am mers acolo — ardelenii sunt niște oameni deosebiți. Încă din anul I de facultate mi-am dorit să fac chirurgie cardiovasculară, să țin inima în mâini. Am lucrat, am făcut multe gărzi pe chirurgie. În anul întâi, am intrat în sala de operații cu domnul General prof. dr. Vasile Cândea — asta se întâmpla prin anii ’92-’93 în București. Am pus mâna pe inimă și am rămas cu fascinația ideii de chirurgie cardiovasculară.

Toată perioada aceasta am făcut gărzi în Spitalul Județean Târgu Mureș și am operat alături de diferiți doctori. Într-una dintre intervenții, când eram mâna întâi la o operație de apendicită, sub supravegherea doctorului, am realizat că îmi tremură mâna. Atunci am luat o decizie: decât un chirurg prost, mai bine un internist deștept. Așa că am virat din anul patru către cardiologie. Am cochetat un an de zile cu cardiologia.

În anul cinci, am descoperit neurologia și de atunci am spus că eu asta voi face, pentru că neurologia mi se pare regina medicinei — să lucrezi cu creierul este cel mai superb lucru.

Am terminat facultatea în ’99. Pe parcursul facultății, îmi petreceam toate vacanțele în Spitalul Militar din București, în sălile de chirurgie. Am descoperit mulți oameni frumoși aici, așa că am ales să îmi continui rezidențiatul în București.

De-a lungul timpului, am cunoscut oameni deosebiți din lumea neurologiei: Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, cel care a scris printre altele și “Inteligența materiei”; Dr. Sorin Tuță de la Institutul de boli cerebrovasculare (IBCV); Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru de la Spitalul Universitar de Urgență București; și respectiv Conf. dr. Bogdan Popescu, șef de secție la Spitalul Clinic Colentina, cu care sunt și prieten.

Cum te-ai cunoscut cu dr. Sergiu Stoica?

Am aflat de Sergiu de la un pacient care a ajuns la el. Din punctul meu de vedere, singura șansă a pacientului respectiv era să se opereze în străinătate. Pacientul s-a operat la dr. Sergiu Stoica și a venit la consultație pus pe picioare. Am rămas suprins și l-am întrebat unde s-a operat. Când mi-a spus că în România, am fost și mai surprins și l-am întrebat neîncrezător cine l-a operat și unde este cicatricea de 2 km pe care o fac românii. Pacientul mi-a spus că intervenția a fost făcută de un “puștan”. Incizia nici nu am văzut-o, prin urmare i-am cerut RMN-ul de dinainte și de după intervenție ca să mă conving că a fost operat.

Am văzut la diverse congrese ce fac colegii mei neurochirurgi și ce face Sergiu, și nu există termen de comparație. I-am trimis pacienți care nu aveau nicio șansă de izbândă în România —la modul cel mai serios— pe care Sergiu i-a operat admirabil, în trei zile i-a trimis acasă, și cărora am reușit să le scot inclusiv medicația. Să stai de vorbă cu un om care dintr-un pumn de pastile ajunge la două pastile sau la nicio pastilă este o surpriză plăcută și o mare bucurie ca medic.

Am continuat să ne trimitem pacienți: Sergiu îmi trimitea pacienți operați de el pentru partea neurologică, eu îi trimiteam lui pacienți pentru neurochirurgie — fără să ne știm în persoană, doar ne-am auzit la telefon.

Ulterior, ne-am și cunoscut, în urmă cu vreo doi ani. Avem un prieten comun la care ne reparăm mașinile, așa că ne-am întâlnit prima dată la Dănuț la garaj.

De atunci, am continuat să colaborăm și mai fructuos.

Cum te-a convins să te alături echipei BRAIN Institute?

Am venit în primul rând pentru Sergiu, pentru omul Sergiu. Apoi, am încredere în el ca medic. Sergiu este o forță și lucrul ăsta se simte și se vede în felul în care se adună oamenii în jurul lui. Și el, și Ionuț, pe care l-am cunoscut mai târziu, sunt niște suflete frumoase. Ei au apăsat pe niște butoane la nivel cerebral care să facă posibilă venirea mea aici.

Sergiu m-a curtat și anterior să lucrăm împreună, când era la o clinică privată. Voia să colaboreze cu cineva cu care să fie pe aceeași lungime de undă. Răspunsul meu a fost: “cu mare drag, dar mie nu îmi place să merg în privat”. Sunt mulți oameni pe care vreau să îi ajut și atunci mi-e milă să le cer bani. În mintea mea, ideea de privat însemna că trebuie să plătești indiferent de situație. Apoi a început parteneriatul cu Spitalul Monza și iar m-a rugat să vin: “nu vrei să lucrăm împreună, să nu mai trimit pacienții de aici la Spitalul Militar și să stea la niște cozi interminabile? Ar fi mai plăcut și pentru mine, și pentru pacient, și pentru tine.” L-am refuzat iar elegant.

La următoarea încercare i-am pus niște condiții ca să îl descurajez — fără șanse de reușită. Într-un final, ne-am întâlnit la o cafea, împreună cu Ionuț Pătrăhău. Pentru mine este foarte important contactul vizual și cel extra-senzorial — sună ciudat, dar pot să îmi dau seama din prima clipă dacă rezonez sau nu cu un om. Amândoi mi-au lăsat o impresie bună, sunt niște oameni deosebiți, iar povestea BRAIN Institute mi-a plăcut. Mi-au spus că fac inclusiv cazuri sociale; există un fond dedicat pentru persoanele care nu își permit. Așa că m-au convins.

Cu ce afecțiuni vin oamenii la neurolog?

Am o medie de 50 de pacienți pe zi. Foarte mulți vin și cu afecțiuni din sfera psihiatrică, adică tulburări de stres, anxietăți, până la depresie. Oamenii au sentimentul că a merge la neurolog sună mai medical — “nu e psihiatrie, nu sunt nebun”.

Neurologul ar trebui să stea de vorbă cu omul, să îl asculte — mai mult de jumătate din diagnostic este dat de această parte. Îmi place să spun că oamenii nu vin cu o boală, ci cu o problemă. Fiecare boală este altfel; nu seamană două boli între ele. Rar se întâmplă ca doi oameni să reacționeze la fel sau să fie identici ca și simptomatologie; fiecare are personalitatea lui, modul lui de a gândi, de a percepe, de a aborda lucrurile și viața.

Patologia este diversă: sindroame de oboseală cronică sau miastenii (boală musculară) —cele două se confundă deseori—, accidente vasculare, hernii de disc, dureri de cap, deficite motorii, pareze faciale și multe altele.

În proporție de 30-40 %, pacienții vin cu dureri de cap. Migrenele au cauze diferite: stresul, o afecțiune oftalmologică (de exemplu, necorecția unei miopii sau hipermetropii), o spondiloză cervicală, o tulburare de poziție, un aer condiționat poziționat în dreptul capului și multe altele.

Anxietatea, stresul și insomniile sunt predilecte în ultima perioadă. Apropo de insomnii, vorbeam cu Sergiu că este un domeniu neexplorat în România. Au încercat colegii de la pneumologie să acapareze sforăitul, dar tulburarea de somn nu e abordată de nimeni în România.

Intenționezi să faci ceva pe tema insomniilor?

Sper să demarăm ceva împreună pe tema asta, pe lângă multe alte lucruri.

Nu mi-am făcut un plan. Pur și simplu am vrut să vin să lucrez cu ei. În primul rând, am venit de dragul lui Sergiu. Apoi, cunoscându-l și pe Ionuț, am văzut că sunt niște oameni deosebiți, și am vrut să mă alătur echipei.

Niciodată nu mi-am făcut planuri. Tot timpul mi-am rezolvat toate treburile pe ultima sută de metri. Nu poți să îți faci planuri, când nu ai toate datele. Așteaptă să ai toate informațiile, și când le ai, atunci le procesezi. Mărul trebuie mai întâi să se coacă, și abia pe urmă îl poți mânca.

Care este rolul neurologului în neurochirurgie?

Este foarte important. Neurochirurgul nu are timp să facă o selecție și să vadă toate nevrozele, toate durerile de cap, toate deficitele motorii. Nu tot ce înseamnă durere de cap înseamnă și tumoră. Vin pacienți cu depresie, care pot masca o tumoră cerebrală. Nu poți să încarci neurochirurgul cu toate consultațiile.

Neurologul are o importanță majoră în a diagnostica și a oferi niște date neurochirurgului pentru a avea o abordare corectă. Trebuie să existe o colaborare. Nu poți să lucrezi singur.

Cum arată o zi din viața unui neurolog?

Fiecare zi mi se pare o altă zi și este încărcată cu o altă structură emoțională. Fiecare zi este pentru mine o încântare și o bucurie. Fiecare zi este diferită, nu pot să spun că ieri a fost la fel cu astăzi. Faptul că vezi oameni care revin la consultație cu zâmbetul pe buze te umple efectiv de bucurie, este un soi de energie pe care nu o poți descrie decât atunci când o simți. Este o mulțumire sufletească care îți dă putere să mergi mai departe, te face să anulezi orice oboseală.

Ai avut vreun caz care te-a impresionat în mod deosebit?

Îmi aduc aminte, rezident fiind, eram într-o pasă proastă cu banii și făceam mai multe gărzi la IBCV, la Elias, la Municipal. Într-una din gărzi la Elias, am văzut un pacient, Liviu Garnet, cu care am și rămas în relații foarte bune. Mai târziu, am aflat de la pacienți că m-a nominalizat la o campanie cu medici. Nici n-am avut curiozitatea să caut*.

*Noi am fost curioși și am căutat. Este vorba despre campania “Doctore, ești un erou” desfășurată de Pro TV. Aici este povestea spusă de pacient.

Diagnosticul care i s-a pus inițial era de pareză facială; aveam o undă de îndoială cu privire la diagnostic, pentru că avea o abolire totală de reflexe. I-am lăsat numărul meu de telefon și l-am sfătuit să rămână în spital pentru că e altceva. Când l-am revăzut pe pacient, eram sigur că este poliradiculonevrită, o boală cu evoluție rapidă, o infecție care paralizează și poate duce la moarte. Liviu avea până în 30 de ani, era căsătorit și avea un copil mic — merita o șansă la viață. Tratamentul, care consta în imunoglobuline, era în jur de 10.000 de dolari la vremea respectivă (2003-2004).

Fiind rezident la neurologie la Acad. Prof. Dr. Constantin Popa, am intervenit pentru a i se aproba tratamentul pacientului la Minister. În acest demers m-a ajutat și Conf. Dr. Sorin Tuță, care la vremea respectivă era asistent universitar și îndrumătorul meu ca rezident.

Liviu a fost salvat și are o familie fericită. De fiecare dată când îl revăd îmi face o mare plăcere și bucurie. Și-a adus la mine toată familia, cu frate, cu cumnată, cu mamă, cu apendicită, cu pneumonie, cu răceli — am devenit un fel de medic de familie pentru el. Chiar dacă știe că nu sunt medic generalist, a căpătat o încredere deosebită.

Bineînțeles că am avut și cazuri în care am greșit — de ce să nu recunosc. Fiecare om greșește. Am avut și momente în care m-am simțit neputincios. Așa este în medicină: ai și suișuri, și coborâșuri. Totdeauna tinzi către suișuri, către vârful muntelui.

Mi-am pierdut mama — relativ tânără, la 56 de ani. A făcut un accident vascular hemoragic și a murit pe loc, fiind undeva într-un sat din județul Buzău, fără resurse. Efectiv m-am simțit neputincios, neajutorat și în imposibilitatea de a face ceva. S-a întâmplat într-o seară și am fost sunat a doua zi dimineață, când mergeam spre spital — eram în ultimii ani de rezidențiat. Mi s-a spus că este bolnavă, nu că a murit. Am realizat dinainte că ceva este în neregulă pentru că, în general, între copil și părinte există o punte, un altfel de legătură, care este greu de explicat medical. Probabil că se va ajunge să se explice.

Cum îți găsești puterea de a o lua mereu de la capăt?

Copiii sunt bateriile mele. Am trei copii, născuți din doi în doi ani: Andrei (7 ani și jumătate), Ștefan (5 ani și jumătate) și Elena (3 ani și jumătate). Copiii sunt niște îngeri, totdeauna au fost cei mai sinceri oameni de pe Planetă. Zâmbetul și puritatea lor te îndeamnă să te deschizi și îți alungă orice umbră de oboseală. Copiii sunt cel mai bun imbold.