Autor: bogdan

BRAIN Institute – Bilanț sentimental la șase luni

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on BRAIN Institute – Bilanț sentimental la șase luni

A trecut jumătate de an de când BRAIN Institute există sub acest nume. Nu e mult; dimpotrivă, este începutul începutului. Suntem la câteva pagini după introducere, în debutul călătoriei noastre filozofice. Cu toate acestea, este o perioadă importantă, o perioadă în care se cristalizează opinii, se marchează succese rapide și se digeră eșecuri sau încercări greșite. 

Ne-am propus să caracterizăm o perioadă de acest fel cu cel mai potrivit cuvânt, urmând să mai facem o încercare la sfârșit de an și apoi câte una în fiecare an care va trece peste noi. Vom face în câteva zile și un bilanț material, o analiză a felului în care activitatea noastră non-profit s-a manifestat în mod real, o sinteză a felului în care am alocat până acum resursele disponibile. Dar aici vorbim despre altceva. Natura exercițiului de față este una emoțională: o încercare de a pune degetul pe emoții, pe sentimentul predominant ce ne-a învăluit pe toți, pe cel care a a caracterizat cel mai bine pașii de până acum.

Cuvântul “epuizare” ar putea să caracterizeze munca asiduă a lui Sergiu și solidaritatea în această privință a echipei medicale, pe de o parte, și a inimoasei echipe de suport, pe de altă parte. Epuizarea nu este însă o emoție, deci căutăm în continuare. Am putea fi caracterizați de noțiunea de “explorare”, de sentimentul plăcut al căutării și de toate emoțiile bune și rele de care acesta este însoțit la început de urcuș. Determinarea cu care am pornit a risipit de cele mai multe ori emoțile începutului de drum, deci iată-le abandonate și pe acestea. Am mai putea înșira câte ceva, dar ca să nu o mai lungim, vom spune ceea ce am vrut să spunem încă de la început — am căutat alternative pentru a confirma convingerea inițială.

Ceea ce ne-a unit mai strâns ca orice glue (lipici), ceea ce ne-a ținut pe drumul drept și ne-a scos din încurcături, ceea ce ne-a definit alegerile mai presus decât orice altceva a fost “prietenia”. Aș numi-o dragoste sau iubire, însă nu vreau să fie asociată cu înțelesul ei romantic. Este prietenia definită de principii și valori comune, de sinceritate și transparență, de înțelegere și determinare, de sprijin și încredere, de responsabilitate și greșeli, de bucurie și tristeți.

Nimic nu a fost atât de puternic precum “prietenia”. Ne-a învățat o cale simplă pentru viitor: nu căutăm să devenim elite, nu punem înainte independența, puterea, ambiția, cercetarea sau tehnica desăvârșită. Nu suntem o afacere cum mulți ar vrea să creadă. Suntem un mod de viață. Ne căutam în continuare prieteni. Investind în ei și investind unii în ceilalți vom construi, în continuare, Citadela noastră — pentru noi toți, colegi și pacienți. Cu bune și cu rele; mai mare sau mai mică; exact așa cum se va ridica de una singură prin forța prieteniei noastre.

Vă iubim și vă mulțumim din suflet, dragii noștri prieteni.

“Neurologia este regina medicinei.” – dr. Floricel Cristea

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on “Neurologia este regina medicinei.” – dr. Floricel Cristea

Acum câteva zile, un prieten ne felicita pentru felul în care, în numai șase luni, BRAIN Institute a reușit să evolueze atât de bine. Da, în luna iunie, 47 de pacienți au fost operați cu succes, iar din punct de vedere medical am avut foarte multe satisfacții. Pentru noi însă, principala provocare este legată de echipă: consolidarea echipei multidisciplinare, pe de o parte, și dezvoltarea echipei chirurgicale, pe de altă parte. Iar din acest punct de vedere, dorința de a aduce alături de noi doar oameni care să ne împărtășească convingerile și visele ne-a presărat până acum calea cu câteva eșecuri și dezamăgiri. Realitatea ne-a convins că drumul va fi mult mai lung și mai anevoios decât am fi crezut.

În contextul pomenit mai sus, avem parte de un dar neașteptat: Dr. Floricel Cristea a hotărât să devină medic BRAIN Institute! Ne va ajuta, începând de acum, cu coordonarea neurologiei, zonă vitală în economia filozofiei noastre multidisciplinare. Ne bucură faptul că Floricel este ca noi. Sau noi suntem ca el. Colac peste pupăză, este și un doctor foarte bun — noi mai întâi ne bucurăm de om, pe urmă ne bucurăm de doctor.

Ce faci când alături de tine pune umărul un om mai bun decât tine, un medic de excepție care vine pentru prima oară în sistemul privat doar pentru că îmbrățișează filozofia noastră non-profit și dorința de a ajuta cu orice preț oameni suferinzi? Păi, ce să faci? Sari în sus de bucurie și speri, din nou, că lucrurile bune se întâmplă oricum în ritmul lor, indiferent de cât de anevoios îți pare mersul înainte.

De ce ai ales să fii medic?

Am făcut medicina pentru că, în primul rând, iubesc oamenii. Toți oamenii sunt deosebiți, dar trebuie să știi ce să cauți la ei.

Medicina mi s-a părut cea mai nobilă meserie. În clasa a șasea, am avut ghinionul să mă operez de apendicită; asta se întâmpla undeva în anii ’80, când toată lumea era tovarăș. A fost prima dată când am descoperit cuvântul “domn” — toată lumea se adresa cu “domn doctor”. La mintea mea de copil, m-am gândit că asta trebuie să fie o meserie foarte nobilă. Atunci mi s-a trezit în minte ideea de a mă face medic.

În liceu am descoperit că medicina este ceva aparte și m-am pregătit în această direcție. Nu am intrat din prima la facultate — venind dintr-un sat din Buzău, nu am avut posibilitatea să fac meditații. Ulterior, am intrat la medicină militară, tocmai din ideea de a mă susține singur— ai mei nu aveau resurse financiare.

Am terminat facultatea la Târgu Mureș. Nu regret niciun moment faptul că am mers acolo — ardelenii sunt niște oameni deosebiți. Încă din anul I de facultate mi-am dorit să fac chirurgie cardiovasculară, să țin inima în mâini. Am lucrat, am făcut multe gărzi pe chirurgie. În anul întâi, am intrat în sala de operații cu domnul General prof. dr. Vasile Cândea — asta se întâmpla prin anii ’92-’93 în București. Am pus mâna pe inimă și am rămas cu fascinația ideii de chirurgie cardiovasculară.

Toată perioada aceasta am făcut gărzi în Spitalul Județean Târgu Mureș și am operat alături de diferiți doctori. Într-una dintre intervenții, când eram mâna întâi la o operație de apendicită, sub supravegherea doctorului, am realizat că îmi tremură mâna. Atunci am luat o decizie: decât un chirurg prost, mai bine un internist deștept. Așa că am virat din anul patru către cardiologie. Am cochetat un an de zile cu cardiologia.

În anul cinci, am descoperit neurologia și de atunci am spus că eu asta voi face, pentru că neurologia mi se pare regina medicinei — să lucrezi cu creierul este cel mai superb lucru.

Am terminat facultatea în ’99. Pe parcursul facultății, îmi petreceam toate vacanțele în Spitalul Militar din București, în sălile de chirurgie. Am descoperit mulți oameni frumoși aici, așa că am ales să îmi continui rezidențiatul în București.

De-a lungul timpului, am cunoscut oameni deosebiți din lumea neurologiei: Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, cel care a scris printre altele și “Inteligența materiei”; Dr. Sorin Tuță de la Institutul de boli cerebrovasculare (IBCV); Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru de la Spitalul Universitar de Urgență București; și respectiv Conf. dr. Bogdan Popescu, șef de secție la Spitalul Clinic Colentina, cu care sunt și prieten.

Cum te-ai cunoscut cu dr. Sergiu Stoica?

Am aflat de Sergiu de la un pacient care a ajuns la el. Din punctul meu de vedere, singura șansă a pacientului respectiv era să se opereze în străinătate. Pacientul s-a operat la dr. Sergiu Stoica și a venit la consultație pus pe picioare. Am rămas suprins și l-am întrebat unde s-a operat. Când mi-a spus că în România, am fost și mai surprins și l-am întrebat neîncrezător cine l-a operat și unde este cicatricea de 2 km pe care o fac românii. Pacientul mi-a spus că intervenția a fost făcută de un “puștan”. Incizia nici nu am văzut-o, prin urmare i-am cerut RMN-ul de dinainte și de după intervenție ca să mă conving că a fost operat.

Am văzut la diverse congrese ce fac colegii mei neurochirurgi și ce face Sergiu, și nu există termen de comparație. I-am trimis pacienți care nu aveau nicio șansă de izbândă în România —la modul cel mai serios— pe care Sergiu i-a operat admirabil, în trei zile i-a trimis acasă, și cărora am reușit să le scot inclusiv medicația. Să stai de vorbă cu un om care dintr-un pumn de pastile ajunge la două pastile sau la nicio pastilă este o surpriză plăcută și o mare bucurie ca medic.

Am continuat să ne trimitem pacienți: Sergiu îmi trimitea pacienți operați de el pentru partea neurologică, eu îi trimiteam lui pacienți pentru neurochirurgie — fără să ne știm în persoană, doar ne-am auzit la telefon.

Ulterior, ne-am și cunoscut, în urmă cu vreo doi ani. Avem un prieten comun la care ne reparăm mașinile, așa că ne-am întâlnit prima dată la Dănuț la garaj.

De atunci, am continuat să colaborăm și mai fructuos.

Cum te-a convins să te alături echipei BRAIN Institute?

Am venit în primul rând pentru Sergiu, pentru omul Sergiu. Apoi, am încredere în el ca medic. Sergiu este o forță și lucrul ăsta se simte și se vede în felul în care se adună oamenii în jurul lui. Și el, și Ionuț, pe care l-am cunoscut mai târziu, sunt niște suflete frumoase. Ei au apăsat pe niște butoane la nivel cerebral care să facă posibilă venirea mea aici.

Sergiu m-a curtat și anterior să lucrăm împreună, când era la o clinică privată. Voia să colaboreze cu cineva cu care să fie pe aceeași lungime de undă. Răspunsul meu a fost: “cu mare drag, dar mie nu îmi place să merg în privat”. Sunt mulți oameni pe care vreau să îi ajut și atunci mi-e milă să le cer bani. În mintea mea, ideea de privat însemna că trebuie să plătești indiferent de situație. Apoi a început parteneriatul cu Spitalul Monza și iar m-a rugat să vin: “nu vrei să lucrăm împreună, să nu mai trimit pacienții de aici la Spitalul Militar și să stea la niște cozi interminabile? Ar fi mai plăcut și pentru mine, și pentru pacient, și pentru tine.” L-am refuzat iar elegant.

La următoarea încercare i-am pus niște condiții ca să îl descurajez — fără șanse de reușită. Într-un final, ne-am întâlnit la o cafea, împreună cu Ionuț Pătrăhău. Pentru mine este foarte important contactul vizual și cel extra-senzorial — sună ciudat, dar pot să îmi dau seama din prima clipă dacă rezonez sau nu cu un om. Amândoi mi-au lăsat o impresie bună, sunt niște oameni deosebiți, iar povestea BRAIN Institute mi-a plăcut. Mi-au spus că fac inclusiv cazuri sociale; există un fond dedicat pentru persoanele care nu își permit. Așa că m-au convins.

Cu ce afecțiuni vin oamenii la neurolog?

Am o medie de 50 de pacienți pe zi. Foarte mulți vin și cu afecțiuni din sfera psihiatrică, adică tulburări de stres, anxietăți, până la depresie. Oamenii au sentimentul că a merge la neurolog sună mai medical — “nu e psihiatrie, nu sunt nebun”.

Neurologul ar trebui să stea de vorbă cu omul, să îl asculte — mai mult de jumătate din diagnostic este dat de această parte. Îmi place să spun că oamenii nu vin cu o boală, ci cu o problemă. Fiecare boală este altfel; nu seamană două boli între ele. Rar se întâmplă ca doi oameni să reacționeze la fel sau să fie identici ca și simptomatologie; fiecare are personalitatea lui, modul lui de a gândi, de a percepe, de a aborda lucrurile și viața.

Patologia este diversă: sindroame de oboseală cronică sau miastenii (boală musculară) —cele două se confundă deseori—, accidente vasculare, hernii de disc, dureri de cap, deficite motorii, pareze faciale și multe altele.

În proporție de 30-40 %, pacienții vin cu dureri de cap. Migrenele au cauze diferite: stresul, o afecțiune oftalmologică (de exemplu, necorecția unei miopii sau hipermetropii), o spondiloză cervicală, o tulburare de poziție, un aer condiționat poziționat în dreptul capului și multe altele.

Anxietatea, stresul și insomniile sunt predilecte în ultima perioadă. Apropo de insomnii, vorbeam cu Sergiu că este un domeniu neexplorat în România. Au încercat colegii de la pneumologie să acapareze sforăitul, dar tulburarea de somn nu e abordată de nimeni în România.

Intenționezi să faci ceva pe tema insomniilor?

Sper să demarăm ceva împreună pe tema asta, pe lângă multe alte lucruri.

Nu mi-am făcut un plan. Pur și simplu am vrut să vin să lucrez cu ei. În primul rând, am venit de dragul lui Sergiu. Apoi, cunoscându-l și pe Ionuț, am văzut că sunt niște oameni deosebiți, și am vrut să mă alătur echipei.

Niciodată nu mi-am făcut planuri. Tot timpul mi-am rezolvat toate treburile pe ultima sută de metri. Nu poți să îți faci planuri, când nu ai toate datele. Așteaptă să ai toate informațiile, și când le ai, atunci le procesezi. Mărul trebuie mai întâi să se coacă, și abia pe urmă îl poți mânca.

 

Care este rolul neurologului în neurochirurgie?

Este foarte important. Neurochirurgul nu are timp să facă o selecție și să vadă toate nevrozele, toate durerile de cap, toate deficitele motorii. Nu tot ce înseamnă durere de cap înseamnă și tumoră. Vin pacienți cu depresie, care pot masca o tumoră cerebrală. Nu poți să încarci neurochirurgul cu toate consultațiile.

Neurologul are o importanță majoră în a diagnostica și a oferi niște date neurochirurgului pentru a avea o abordare corectă. Trebuie să existe o colaborare. Nu poți să lucrezi singur.

Cum arată o zi din viața unui neurolog?

Fiecare zi mi se pare o altă zi și este încărcată cu o altă structură emoțională. Fiecare zi este pentru mine o încântare și o bucurie. Fiecare zi este diferită, nu pot să spun că ieri a fost la fel cu astăzi. Faptul că vezi oameni care revin la consultație cu zâmbetul pe buze te umple efectiv de bucurie, este un soi de energie pe care nu o poți descrie decât atunci când o simți. Este o mulțumire sufletească care îți dă putere să mergi mai departe, te face să anulezi orice oboseală.

Ai avut vreun caz care te-a impresionat în mod deosebit?

Îmi aduc aminte, rezident fiind, eram într-o pasă proastă cu banii și făceam mai multe gărzi la IBCV, la Elias, la Municipal. Într-una din gărzi la Elias, am văzut un pacient, Liviu Garnet, cu care am și rămas în relații foarte bune. Mai târziu, am aflat de la pacienți că m-a nominalizat la o campanie cu medici. Nici n-am avut curiozitatea să caut*.

*Noi am fost curioși și am căutat. Este vorba despre campania “Doctore, ești un erou” desfășurată de Pro TV. Aici este povestea spusă de pacient.

Diagnosticul care i s-a pus inițial era de pareză facială; aveam o undă de îndoială cu privire la diagnostic, pentru că avea o abolire totală de reflexe. I-am lăsat numărul meu de telefon și l-am sfătuit să rămână în spital pentru că e altceva. Când l-am revăzut pe pacient, eram sigur că este poliradiculonevrită, o boală cu evoluție rapidă, o infecție care paralizează și poate duce la moarte. Liviu avea până în 30 de ani, era căsătorit și avea un copil mic — merita o șansă la viață. Tratamentul, care consta în imunoglobuline, era în jur de 10.000 de dolari la vremea respectivă (2003-2004).

Fiind rezident la neurologie la Acad. Prof. Dr. Constantin Popa, am intervenit pentru a i se aproba tratamentul pacientului la Minister. În acest demers m-a ajutat și Conf. Dr. Sorin Tuță, care la vremea respectivă era asistent universitar și îndrumătorul meu ca rezident.

Liviu a fost salvat și are o familie fericită. De fiecare dată când îl revăd îmi face o mare plăcere și bucurie. Și-a adus la mine toată familia, cu frate, cu cumnată, cu mamă, cu apendicită, cu pneumonie, cu răceli — am devenit un fel de medic de familie pentru el. Chiar dacă știe că nu sunt medic generalist, a căpătat o încredere deosebită.

Bineînțeles că am avut și cazuri în care am greșit — de ce să nu recunosc. Fiecare om greșește. Am avut și momente în care m-am simțit neputincios. Așa este în medicină: ai și suișuri, și coborâșuri. Totdeauna tinzi către suișuri, către vârful muntelui.

Mi-am pierdut mama — relativ tânără, la 56 de ani. A făcut un accident vascular hemoragic și a murit pe loc, fiind undeva într-un sat din județul Buzău, fără resurse. Efectiv m-am simțit neputincios, neajutorat și în imposibilitatea de a face ceva. S-a întâmplat într-o seară și am fost sunat a doua zi dimineață, când mergeam spre spital — eram în ultimii ani de rezidențiat. Mi s-a spus că este bolnavă, nu că a murit. Am realizat dinainte că ceva este în neregulă pentru că, în general, între copil și părinte există o punte, un altfel de legătură, care este greu de explicat medical. Probabil că se va ajunge să se explice.

Cum îți găsești puterea de a o lua mereu de la capăt?

Copiii sunt bateriile mele. Am trei copii, născuți din doi în doi ani: Andrei (7 ani și jumătate), Ștefan (5 ani și jumătate) și Elena (3 ani și jumătate). Copiii sunt niște îngeri, totdeauna au fost cei mai sinceri oameni de pe Planetă. Zâmbetul și puritatea lor te îndeamnă să te deschizi și îți alungă orice umbră de oboseală. Copiii sunt cel mai bun imbold.

Nimic nu este întâmplător

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Nimic nu este întâmplător

Zi de zi ne lovim de coincidențe pe care unii dintre noi le numesc minuni. Majoritatea trec pe lânga noi neobservate, având smerenia, discreția faptelor cu adevărat bune. Când spunem fapte bune, nu vorbim despre filozofii, concepții de viață, pretinse mărturisiri de credință, extreme și exagerări declarative. Vorbim de lucruri simple: oameni care își fac  datoria cum au învățat ei să o facă mai bine, medici și pacienți ce se află în același loc în cel mai bun moment posibil. Cum recunoști —cu siguranță—minunile? Sunt lucruri extraordinare ce rămân neobservate.

Neobservată ar fi rămas și întâmplarea Cristianei, tânăra de 28 de ani care trecând foarte aproape de prăpastie a primit o șansă luminoasă de la doi prieteni vechi, dr. Dana Iancu și dr. Sergiu Stoica. În ziua cu pricina, cei doi puneau la cale felul în care se vor reuni după ani de zile petrecuți în Franța și Canada, pentru a oferi șanse românilor de acasă.

Dacă vi se pare că povestea de față este publicitate deschisă neuroradiologiei intervenționale, ei bine, exact asta și este. Motivul pentru care o mărturisim aici este contribuția decisivă a Dr. Dana Iancu la succesul Dr. Sergiu Stoica — cu care toți ne-am obișnuit deja. Fără Dana, fără diagnosticul profesionist pus prin angiografia cerebrală și spinală, viața Cristianei nu ar fi putut fi salvată.

Gustul amar al faptului că intervențiile cerebrale prin interiorul vaselor de sânge se petrec în străinatate pe cale largă, salvând vieți și oferind uneori alternative, dar de cele mai multe ori complementaritate neurochirurgiei, este îndulcit de reușita comună a celor doi medici prieteni. Acesta este probabil un semn că proiectul nostru de a dezvolta neuroradiologia intervențională la BRAIN Institute este calea cea bună. Lăsăm însă faptele să vorbească, zugrăvindu-le prin mărturiile celor trei actori principali: Dl. Dobre, tatăl Cristianei, Dr. Dana Iancu (neuroradiolog) și Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg). S-au întâlnit cu toții într-o noapte de grație.

Când minunile se întâmplă
Povestea văzută de dl. Dobre, tatăl Cristianei

În momentul actual, datorită miracolului care s-a întâmplat aici, la BRAIN Institute, și ce au făcut oamenii aceștia extraordinari, Cris este bine. Echipa de aici se preocupă, se vede că s-au străduit să ajungă la un standard mai tare ca în vest: Dr. Sergiu Stoica este un om minunat, cu un curaj fantastic; Dr. Anca Vișan, un anestezist extraordinar, cred că trebuie să aibă o minte nemaipomenită; iar Dr. Mihai Crăciun este un medic foarte special. Dacă nu ajungeam aici, Cris ar fi fost foarte rău. Este evident.

Spitalele de stat tratează pacienții mai rău ca la veterinar

Totul a început dintr-odată. Pe data de 27 martie, a început să o doară capul. A luat Ketonal și analgezice, care i-au mai îmbunătățit starea cât de cât, dar apoi durerea nu mai ceda. Am ajuns la un spital de stat, centru de excelență în neurochirurgie, unde am așteptat șase ore să intre într-o consultație. Ulterior, a trebuit să solicit eu toate investigațiile necesare: RMN, CT, angiografie.

În urma tomografiei au găsit un chist, și doctorul mi-a spus că nu este foarte grav, dar m-a întrebat pe mine ce variante avem. M-am simțit de parcă aș fi fost în fața șefului de post la o comună, pentru că cineva mi-a furat găinile, iar el m-ar fi întrebat “Pe cine bănuiești: pe vecinul din stânga sau pe cel din dreapta?”. M-a îngrozit acest sentiment. Când zici șef de secție de neurochirurgie într-un centru de excelență te aștepți, totuși, la un om care știe ce face.

Apoi a urmat RMN-ul, unde oamenii stăteau ca la abator: te aruncau ca pe o bucată de carne înăuntru, fără nicio explicație, fără buton de panică, fără nimic. La RMN, doctorul mi-a spus că se vede un anevrism. Am simțit că mi se taie respirația.

A doua zi, medicul ne-a spus că s-a întâmplat ceva: are o malformație foarte gravă în zona spinală, inoperabilă și nu se poate face nimic. Deci a trecut de la chist, la anevrism, și acum la această malformație. Despre această formațiune mi s-a spus că nu se poate rezolva nicăieri în lume; a menționat ceva despre un centru din New York, unde intervenția ar fi costat peste 100.000 de euro, dar nici aici nu era vreo garanție. Ne-a chemat pe mine și pe Andreea (sora Cristianei), și ne-a spus că asta e situația, să părăsim spitalul că nu avem ce face, nu există nicio soluție. Am întrebat dacă totuși nu există în România un loc unde să mergem; doctorul mi-a zis că nu există nicăieri, să mergem acasă pentru că “gata, s-a încheiat”.

Inițial, când a văzut formațiunea de pe creier, neștiind de cea spinală, doctorul ar fi fost dispus să o opereze pe creier. Însă, când a văzut-o și pe cea spinală, de frică să nu dea greș, nu ne-a mai dat nicio variantă. Ulterior, dr. Iancu de la BRAIN Institute ne-a spus că formațiunea de pe creier nu avea nicio legătură cu cea spinală, și că se poate trăi cu ea fără nicio problemă.

Am insistat să mai facem o angiografie, și doctorul a fost de acord cu jumătate de gură. Ce a urmat nici nu vreau să îmi aduc aminte. Incizia pentru angiografie se face inghinal; ei nu au putut să găsească vena pe care trebuiau să intre, și au nimerit printr-un ganglion limfatic. Mai mult, sora ei, Andreea, a fost nevoită să participe la intervenție și să apese puternic pe picior pentru a crea presiune. Evident că după patru ore de împins și apăsat cu gheață, s-a făcut un hematom uriaș și Cris a rămas cu niște dureri îngrozitoare. A doua oară când a făcut angiografie, au nimerit același ganglion. Când a ieșit de la angiografie, Cris urla îngrozitor.

Așa ceva depășește absurdul. Ne era teamă că va muri din cauza durerilor, înainte să moară din cauza problemei spinale. Ulterior, dr. Crăciun de la BRAIN Institute ne-a confirmat acest lucru: este o durere asemănătoare unei lovituri de topor continue în cap, pentru că acolo sunt localizați toți centrii și poate să îți cedeze inima din cauza durerii.

Medicul de la angiografie mi-a spus că face de 25 de ani această meserie și nu a văzut nimic, nicio formațiune. Am insistat, totuși, să mai facă o angiografie pe segment, că poate era domnul doctor obosit și a omis. Mi s-a spus că sunt liber să merg unde vreau eu, căci ei nu lucrează pentru alții. Și ne-au dat afară din spital.

După ce plătești o viață întreagă asigurare, vine un astfel de medic și, după ce că nu poate să-ți facă nimic să te ajute, îți face un rău mult mai mare decât problema pe care o ai. Chestia asta nu am înțeles-o: cum să nimerești de două ori printr-un ganglion în care sunt toți centrii nervoși?

E ceva îngrozitor ce se întâmplă în spitalele astea unde se presupune că ar trebuie să fie spuma neurochirurgilor. Ziceai că ești într-un oraș pricăjit, unde și animalele ar fi tratate mai frumos. Încă stau și mă întreb cum am putut, eu și familia mea, să trec peste toată chestia asta. Nu doresc nici măcar dușmanilor mei să treacă prin așa ceva. De medicii aceștia trebuie să te ferești ca de câinii turbați. Lăsând la o parte indivizii, abordarea este sub orice critică. Măcar de ți-ar spune că mai există colegi, în privat, sau în altă parte, că mai există variante unde poți face ceva. Dar ei sunt prea orgolioși să recunoască că îi depășește problema în sine. Sunt orgolioși cu viețile oamenilor.

Nepăsarea și resemnarea celor din spital era sub orice critică. Când se punea problema ca fiica mea să fie operată de anevrism, am întrebat unde este reanimarea; mi s-a spus că este la etajul 1. Intervențiile se fac la etajul 7, deci un pacient poate muri de trei ori până ajung medicii la reanimare. Mai mult, din trei lifturi funcționa doar unul, iar oamenii stăteau la coadă pentru intervenții. I-am întrebat ce se întâmplă dacă nu merge liftul și nu o pot aduce pe fiica mea la reanimare. Răspunsul lor m-a cutremurat: “Eh, cum i-o fi norocul. Ce să faci?”. Niște lucruri îngrozitoare.

Toată povestea de la spitalul de stat a durat două săptămâni, iar fiica mea se simțea din ce în ce mai rău. Nici nu mai putea merge. La final, pe scrisoare era menționat: “stare staționară, vă recomandăm embolizare”. Atât de absurd, de parcă embolizarea era un ceai de mușețel. A fost ceva îngrozitor, au fost niște momente pe care nici nu mai vreau să mi le mai aduc aminte. Nu te duci cu o cizmă la cizmar să o coasă, te duci cu un om, și am pretenția să mă tratezi ca pe un om.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

Înainte să ajung la BRAIN Institute, am mai fost la o clinică privată, un centru de radiologie intervențională, însă m-a descurajat. Toată lumea spunea că știe ce face, însă mie nu mi-au dat încredere în ceea ce fac ei clar, așa că am renunțat. Mi s-a părut o chestie futuristă să-mi spună ce vor să facă, fără ca măcar să se uite pe RMN. Chiar dacă doctorul avea experiență, nu mi-a insuflat destulă încredere.

Apoi, a început șirul întâmplărilor care s-au aliniat incredibil. Colegii Cristianei i-au spus să încerce la BRAIN Institute, știind că au medici foarte buni. Am sunat-o pe dna. Camelia Barbu (manager pacienți), o interfață extraordinară pentru spital, cu o căldură aparte, o apropiere specială și o încredere pe care ți-o transmite.

Am făcut o programare la dr. Dana Iancu — despre care nici nu știam că face naveta România-Canada. Oamenii deștepți se văd, iar eu când am văzut-o pe dr. Iancu și felul în care a abordat situația, mi-am dat seama că omul acesta știe clar ce face, nu există niciun dubiu. Mi-a explicat tot. M-a impresionat ce mi-a spus: “dacă dr. Stoica spune că poate să o opereze, este perfect”. Cât am stat de vorbă cu femeia aceasta specială, mi-a dat o încredere extraordinară. Am plecat alt om de la spital.

Joi, pe 1 mai, am internat-o pentru angiografie, care urma să aibă loc vineri. Noi credeam că va fi iar nevoie să trecem prin chinuri groaznice, și sora ei va trebui să o apese cu gheață pe picior. Doamna doctor Iancu s-a uitat la mine îngrozită și mi-a spus că nu există așa ceva; se folosește un ciorap special care creează presiune. Atât de simplu? Cum este posibil să fi existat așa ceva, iar fiica mea să treacă prin trauma de a fi apăsată pe picior de sora ei timp de patru ore? O întrebare la care nu voi găsi vreun răspuns.

Venind de la un spital unde am vorbit cu un singur om, am fost uimit să văd o masă plină de oameni tineri, care știau ce fac și colaborau între ei: Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), Dr. Mihai Crăciun (neurochirurg), Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist) și Dr. Dana Iancu (neuro-radiolog). Dr. Iancu le explicase care este problema, iar apoi mi-au prezentat ce urmează să se întâmple. Embolizarea era o intervenție extraordinar de complexă; nu este ușor să introduci catetere și pe stânga, și pe dreapta, și pe venă, și pe arteră. Deci totul rămânea la mâna Dr. Stoica, care mi-a spus că poate să o opereze chiar în ziua respectivă, vineri, sau luni. Am zis că facem intervenția în aceeași seară, știind evoluția bolii îngrozitoare — ne-am dus pe picioare la spitalul de stat și a plecat cu semipareză (mână și picior), și acum deja nu mai putea mișca limba și degetele, nu mai putea să stea în picioare.

Mi-am dat seama cât de multe trebuie să știe și cât de limpede are creierul Dr. Stoica, încât să-și dea seama dintr-un RMN și o angiografie ce e acolo. Normal că toată lumea învață anatomie în facultate, doar aceea este baza, dar trebuie să ai imaginația, curajul, și mintea încât să te întrebi ce poți face tu, să vezi prin ochii tăi. Când l-am întâlnit pe dr. Stoica, primul sentiment a fost că știe clar ce face, că nu doar bănuiește ce ar putea fi acolo sau să meargă la ghici.

Intervenția chirurgicală

Mi s-a părut că a durat o veșnicie — au intrat vineri, în jurul orei 21:00, și au ieșit pe la 2:00 noaptea, deci 5-6 ore. Auzisem că au intervenții și de 16 ore, și m-am gândit la Dr. Vișan ce aparatură și ce pregătire trebuie să aibă, încât să poată țină pacientul atâta pe masa de operație. E un lucru extraordinar, oamenii ăștia fac niște lucruri nemaipomenite.

Dr. Iancu a ieșit epuizată complet, și ne-a spus că “s-a întâmplat un miracol: operația a reușit, totul e bine”. Ne-a chemat să o vedem după operație. I-a spus Cristianei să se ridice în picioare și ea s-a ridicat — în condițiile în care ea nu mai putea sta în picioare înainte de intervenție. Apoi, a intrat la terapie intensivă.

Dr. Iancu mi-a spus că așa ceva nu te învață nimeni, însă totul rămânea la latitudinea Dr. Sergiu Stoica. Ce m-a fascinat la neurochirurgi, este că ei nu operează într-un spațiu larg, ci într-unul îngust, ca printr-un pix; orice ar atinge pe lângă, ar cauza un dezastru. Când am văzut că s-a întâmplat miracolul acesta, nu pot descrie ce am simțit — nu ai termen de comparație, nu există.

După intervenție, a făcut un cheag de sânge. Dr. Stoica a alergat înapoi la spital, timpul fiind în defavoarea muncii lor de până atunci.

Am fost foarte norocoși pentru că, la momentul vizionării RMN-ului, ne-au spus că este posibil să rămână paralizată de la gât în jos. Să o vezi la 3-4 zile că merge pe picioarele ei este ceva extraordinar, miraculos ce au făcut oamenii aceștia pentru ea.

Diferența între echipa BRAIN și restul este pasiunea pe care o au, pasiunea pentru această meserie în slujba oamenilor. Nu zice nimeni ca medicii să fie niște îngeri veniți de Sus și să vândă compasiune, dar modul de abordare este foarte important.

Post-operator

Cris este acum acasă și este bine. A scăpat de cadru; face în continuare recuperare la Spitalul Monza. Se plimbă prin casă, am fost și prin Herăstrău la o plimbare — având sistemul imunitar foarte scăzut după atâtea întâmplări, trebuie să aibă grijă.

Noi sperăm că o să fie bine de acum înainte. Dr. Iancu a promis că îi va mai face o angiografie, după trei luni.

“M-am întors în Canada cu sufletul plin”
Povestea văzută prin ochii dr. Dana Iancu

Povestea Cristianei este una dintre cele mai gratifiante și norocoase, în același timp, întâmplări din cariera mea. Este visul oricărui student la medicină să ajungă doctorul acela care are soluția pentru orice durere ori suferință a oamenilor din jurul său. Oricât de grei și de lungi ar fi cei 13-15 ani de școală, totul capătă un sens și îți încălzește sufletul, când poți ajuta cu mâinile și cu mintea ta un tânăr aflat în suferință.

De ce zic întâmplare? Pentru că întâmplarea a făcut să fiu în vizită în București, odată ce m-am hotărât să vin lunar, în calitate de Medic Asociat BRAIN Intitute; în primă fază pentru partea de diagnostic. Atunci i-a fost prezentat doctorului Stoica dosarul Cristianei.

Era evident din imaginile RMN că o anomalie vasculară, ascunsă undeva de-a lungul măduvei spinării, este cauza suferinței ei crescânde în ultimele săptămâni. Această anomalie vasculară este, de fapt, o comunicare anormală, directă, între o arteră și o venă. Se formează astfel un fel de scurtcircuit care încarcă sistemul venos cu presiune arterială, ducând la consecințe de congestie venoasă și suferință neurologică a țesutului nervos înconjurător — aceasta poartă numele de fistulă arterio-venoasă.

Pentru a opri agravarea sau a spera în recuperare, această comunicare trebuie întreruptă chirurgical sau pe cale endovasculară (prin interiorul vaselor). Pentru acest lucru, fistula arterio-venoasă trebuie identificată, localizată și caracterizată cu precizie. Chirurgul trebuie să știe exact unde să deschidă canalul spinal și care din vasele vizualizate sunt cele anormale, pentru a le tăia sau coagula. Asta pentru că există mai multe tipuri de fistule arterio-venoase cu diverse riscuri chirurgicale, chiar dramatice.

Cristiana avea nevoie de un nou test, o angiografie (examen radiologic pentru vizualizarea vaselor de sânge) completă, detaliată a tuturor arterelor cerebrale, cervicale și spinale. Cristiana avusese deja două angiografii care nu aduseseră nici un rezultat pozitiv. A trebuit să îl conving pe tatăl Cristianei să refacem acest test, care, deși comportă niște riscuri, avea beneficii de neînlocuit.

Împreună cu echipele de la BRAIN Institute și Spitalul Monza, am reușit să organizăm acest test în foarte scurt timp. Comunicarea anormală arterio-venoasă a fost găsită într-o localizare destul de neobișnuită, ceea ce explică faptul că nu fusese vizualizată pe cele două angiografii anterioare.

În felul acesta, tratamentul chirurgical a putut fi făcut în aceeași zi, cu rezultate foarte bune. Un control angiografic s-a făcut și post-operator, pentru a demonstra rezolvarea anomaliei vasculare. Rămânea de așteptat recuperarea și reversibilitatea simptomelor, care durează, în general, câteva săptămâni sau luni.

Nu cu totul neașteptat, parcursul primelor câteva zile după operație a fost destul de tumultuos, rezultând într-o re-intervenție chirurgicală de evacuare a unei sângerări produse în câmpul operator, din cauza tratamentului anticoagulant necesar pentru controlul trombozei venoase după întreruperea circuitului vascular anormal. Și în această situație, excelenta echipă BRAIN Institute a intervenit prompt și precis, în miezul nopții, salvând o potențială consecință catastrofică.

După toate acestea, lucrurile s-au așezat pe făgaș, cu o recuperare progresivă și continuă, din datele transmise de prietenii din echipă. Încă nu am avut ocazia să o revăd pe Cristiana; am urmărit doar controalele ei RMN, arătând ameliorarea imaginilor. Aștept cu nerăbdare să o reîntâlnesc la controlul de câteva luni și să îi văd progresele realizate.

M-am întors în Canada cu sufletul plin și mulțumită că am putut face un bine cuiva. De multă vreme nu m-am mai simțit așa. Poate pentru că lucrând într-un sistem rodat, care funcționează pe bandă rulantă, cu toate mecanismele unse, nu îmi mai dau seama.

Radiologia-imagistică, neuroradiologia și neuroradiologia intervențională fac parte indispensabilă din medicina modernă. Mai ales când este vorba de patologia vasculară a sistemului nervos (cerebral sau măduva spinării). Neuroradiologul participă activ la diagnosticul precis al bolilor neurovasculare suspectate de neurologi și neurochirurgi. De asemenea, neuroradiologul intervenționist face parte integrantă, alături de neurochirurg, din echipele multidisciplinare de tratament al bolilor neurovasculare.

Tratamentele endovasculare au devenit, în ultimii 10-15 ani, opțiunea preferențială a tratamentelor bolilor neurovasculare. Anevrismele cerebrale, fistulele și malformațiile arterio-venoase, precum și accidentele vasculare cerebrale acute se pot trata cu ajutorul tehnicilor endovasculare. Asta pentru că la același nivel de eficacitate, tratamentele endovasculare sunt minim invazive și mult mai puțin traumatice pentru pacient. Pacientul nici nu își dă seama că i s-a făcut o „operație pe creier” prin interiorul vaselor. El simte doar presiunea și durerea surdă a cicatricei din zona inghinală pe unde s-a făcut abordul vascular.

După tratamentul endovascular al unui anevrism cerebral, pacientul este externat la 24 de ore după intervenție și își reia viața normală și serviciul în câteva zile. Recanalizarea endovasculară rapidă (în mai puțin de 3-6 ore) a unei artere cerebrale blocată de un cheag de sânge poate salva pacientul cu AVC (accident vascular cerebral) de la moarte sau de un handicap major.

Nu vreau să minimalizez riscurile intervențiilor endovasculare, care, ca și în neurochirurgie, sunt semnificative dacă apar complicații. Vreau doar să ilustrez impactul major pe care tehnicile endovasculare l-au avut la nivel de sistem de sănătate și reintegrare socială a pacienților cu aceste boli. Pentru asta, îmi pun speranța în echipa de la BRAIN Institute și în colaborarea noastră.

“Fără ajutorul Danei, aș fi dezamorsat o bombă fiind legat la ochi”
Povestea văzută prin ochii dr. Sergiu Stoica

Totul a început cu o serie de informații medicale primite prin email, și cu o angiografie care nu demonstra malformația în întregime, caz în care nu știai ce să tratezi.

În cazul fistulelor de acest gen, un examen RMN este nerelevant, iar investigația neuroradiologică făcută simplu, incomplet, fără a surprinde multitudinea de vase care vascularizează malformația, te poate induce în eroare dincolo de a fi nerelevantă. Indicația la momentul respectiv a fost realizarea unei noi angiografii exploratorii care să pună în evidență vasele nutritive. Fără sorți de reușită, starea Cristianei s-a degradat brusc în următoarele 10 zile, timp în care echipa medicală a rămas fără informațiile necesare unei intervenții cu șanse de reușită.

Era deosebit de frustrant să nu îți poți oferi ajutorul, în timp ce efectul compresiv al fistulei era dublat de un fenomen de “furt” vascular ce începuse să împiedice mersul, înghițitul și alte funcții importante ale Cristianei.

Ne-am trezit la sfârșitul unei săptămâni grele, într-o zi de vineri, cu patru intervenții chirurgicale complicate. Dana nu s-a bucurat de primirea călduroasă pe care o merită, din cauza programului foarte încărcat. În consecință, a început să analizeze cazurile ce erau de competența ei și a intuit imediat problemele neidentificate ale Cristianei. A urmat o inițiativă extrem de voluntară a Danei în care a mobilizat tot spitalul foarte rapid și a petrecut ore întregi investigând angiografic toate detaliile malformației.

La ora 21:00, ne-am întâlnit cu Dr. Dana Iancu zâmbitoare pentru că descâlcise enigma diagnosticului și, în același timp, imperativă în privința urgenței absolute a operației. Era vorba despre o afecțiune extrem de rară, o malformație pială aflată în vecinătatea imediată a țesutului nervos.

Inițal, aș fi fost pus să dezamorsez o bombă legat la ochi, fără să văd culorile firelor și fără să știu ordinea în care ar trebui tăiate, pentru ca în final să dezamorsez focosul. În seara aceea însă, totul a devenit mult mai clar și ne-am petrecut noaptea dezamorsând o bombă care stătea să explodeze.

În loc de încheiere

O astfel de experiență te schimbă foarte mult. De exemplu, eu aveam o problemă cu motocicliștii — se bagă printre mașini, te sperie etc. Când i-am văzut pe Dr. Stoica și pe Dr. Crăciun cu motoarele, i-am iertat pe toți. De când i-am cunoscut pe cei doi, dau prioritate motocicliștilor, căci nu se știe niciodată cine sunt. Poate omul acela va salva o viață — ne mărturisește Dl. Dobre, cu ochii înlăcrimați.

Mă scuzați că m-am emoționat, dar impactul a fost extraordinar cu oamenii aceștia, pentru că viața fiicei mele depindea de ei, de mâna lor. Pentru a doua intervenție, cea cu cheagul, dacă nu veneau imediat, era un dezastru. Puteau să vină la spital peste câteva ore, sau chiar a doua zi, dar ei au venit imediat, pe motociclete.

Felul lor de a fi este minunat: mă uitam că e sâmbătă, că e duminică, ei vin la spital, intră pe secție, vorbesc cu pacienții și îi încurajează. Și atunci te impresionează deosebit pentru totdeauna.

„Un pariu pierdut” sau felul în care ne înfrânge mecanica Pământului

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on „Un pariu pierdut” sau felul în care ne înfrânge mecanica Pământului

de Ionuț Pătrăhău, co-fondator BRAIN Institute 

Mă roade de mult chestiunea de față, dar până astăzi mi-a fost greu să pun degetul pe rană — deși răni am avut destule, în multe domenii cu care am avut de a face.

Totul a început cu ani în urmă: stând la palavre cu un artist celebru, am învățat un aforism care apoi m-a scos din multe încurcături din care nu știam cum să ies. Mă plângeam în vremea aceea de imposibilitatea de a schimba lucruri care mie îmi păreau evident greșite — lucruri care erau atât de bine împământenite în obiceiurile lumii și în zona de confort aparent al oamenilor, încât rămâneau împietrite indiferent de logică și de eforturile depuse. Artistul mi-a spus tandru —așa cum îi stă bine unui artist— “Nu te mai supăra, Ionuț. Asta este mecanica Pământului. Totul trebuie să se învârtă în ritmul ei, și nu putem schimba decât foarte puțin din ce fac alții — abia mai schimbăm câte un obicei propriu, dar și ăla atunci când vrem să ne menținem în trend.” Câtă profunzime; și câtă resemnare.

De atunci, m-am amăgit și eu câteodată cu mecanica Pământului. Până zilele trecute, când felul în care aceasta ne înfrânge sistematic a devenit mult prea evident, ba chiar a ajuns strigator la cer! Iata cum: în urmă cu trei săptămâni, am lansat BRAIN Careers, o invitație adresată neurochirurgilor aflați în ultimul an de rezidențiat de a vizita, observa și participa timp de o lună la viața celui mai modern institut de neurochirurgie din România, loc în care lucrează medici de calibrul câtorva vârfuri din străinătate. Era invitația către noua generatie de medici de a moderniza neurochirurgia romanească, cea care azi se desfășoară la nivelul anilor ’70 — în defavoarea pacienților, dar și în defavoarea viitoarelor generații de medici care sperăm să facă ceva pentru a profesa la standarde bune de calitate.

Am făcut totul ca la carte, pentru ca informația să ajungă la cei vizați: campanie media, afișe în facultăți, parteneriate cu asociații ale studenților mediciniști etc. În plus, am promis premii de multe mii de euro (destinate studiului) și oportunitatea celui mai bun de a se alătura echipei.

Câți tineri credeți că au aplicat din București? ZERO. Avem aplicații din Timișoara, Cluj-Napoca și Târgu Mureș. Dar unde sunt cei din București? Cei cărora le-ar fi fost cel mai la îndemână? Nu știu. Știu doar că le este frică…de mecanica Pământului. Le e frică de greutățile pe care le-ar avea la examenul de specialitate? Le e frică să nu iasă din casta școlii tradiționale în care nici nu au intrat încă? Un singur lucru știu: de ce ți-e frică nu scapi. Acea mecanica a Pământului, în lipsa curajului de a ieși din ea, ne va înfrânge cu siguranță.

Am rămas închistați în inerție. Nu ne dăunează cel mai tare nici Ponta, nici Băsescu, nici Suleiman și nici vreo altă telenovelă la modă. Ceea ce ne ține în loc și ne transportă în trecut este acea mecanică a Pământului: inerția comunistă în care prea puțini își asumă responsabilitatea de a avea curaj, de a învăța, de a schimba, de a merge într-o direcție pe cât de logică, pe atât de hulită de cei din jur.

Și mai e un lucru: Pământul se învârte în tăcere. Dacă taci, treci neobservat și rămâi cu impresia că trăiești bine.

Și, totuși, care e soluția? De unde curaj? Cum să schimbăm lucrurile în noi înșine și în jurul nostru, dacă nu există nici o garanție că vom reuși să învingem mecanica Pământului? Poate învățăm de la neurochirurgul meu preferat, pe care l-am întrebat odată, în urma unei operații extrem de grele, “erai sigur că reușești să rezolvi problema?”. Răspunsul lui a fost “Nu, dar dacă nu îl operam, murea sigur”.

Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Pe data de 11 aprilie 2014, Denisa Bucur, o tânără de numai 26 de ani, a fost operată de astrocitom difuz de către echipa BRAIN Institute. Poate vă amintiți de ea și de intervenția awake brain surgery (operație cu pacientul treaz). 

De ce trebuie să trezim pacientul când este operat pe creier? Este această experiență traumatizantă? Răspunsul îl vom afla chiar de la Denisa, care ne-a împărtășit povestea văzută prin ochii ei.

La o lună și jumătate de la operație, Denisa s-a întors la consultul post-operator. După consult, ne-a acordat câteva minute pentru a ne povesti –foarte dezinvoltă și sociabilă— ce a însemnat pentru ea această experiență.

Pe scurt, Denisa este o tânără vivace din Târgoviște, care lucrează în bancă de trei ani. Ea vorbește trei limbi străine: engleză, franceză, portugheză și latina — pe care o știe la perfecție. Acum, haideți să-i aflăm povestea!

Primele simptome

Pe la jumătatea lunii martie, am avut prima criză: am simțit o tensiune imensă în urechi și în ceafă, și un miros foarte puternic –plăcut, dar foarte puternic—, ca și cum aveam o sticlă de parfum la nas. Eram efectiv inconștientă, doar că stăteam în picioare. A durat un minut, maxim două, după care mi-am revenit. Am crezut că este din cauza stresului, a oboselii, a lipsei de calciu și magneziu etc. După această criză, eram ca înainte.

După fix o săptămână, înainte să plec la serviciu, am făcut a doua criză. Deși am realizat că este ceva mai mult decât o cădere de calciu și magneziu, după ce mi-am revenit, m-am îmbrăcat și am plecat la serviciu. În jurul prânzului, am avut o a doua criză, cu aceleași simptome și la fel de intensă. Era ciudat faptul că, în timpul crizei, nu vorbeam în limba română, ci în engleză sau în franceză. Această a treia criză a fost deja un semnal de alarmă, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți, că trebuie să ajung la un medic neapărat.

Consultul general

Soțul meu m-a luat de la serviciu și m-a dus la un medic internist din Târgoviște. Dânsul m-a consultat, mi-a pus foarte multe întrebări, și a avut inspirația și priceperea de a-mi face trimiterea la neurologie.

M-am dus la neurologie în spital, la urgență, unde erau foarte mulți oameni. Bineînțeles că mi s-a spus că nu mă vede niciun neurolog, atâta timp cât trimiterea nu este de la internistul lor din spital – tipic românește, tipic spitalelor de stat. Când am aflat că oamenii așteptau de dimineață să intre și era deja șase seara, mi-am dat seama că nu are rost să stau niște ore bune să aștept la un medic internist, și apoi încă niște ore pentru a intra la neurolog, așa că am plecat.

Am avut noroc să găsesc un neurolog la o policlinică de lângă spital, deși era vineri seara. Vâzând cât de disperată și stresată eram, mi-a spus să intru. I-am povestit ce am pățit, mi-a pus mai multe întrebări, și apoi mi-a dat trimitere la EEG (electro-encefalogramă), pe care am făcut-o pe loc. În cele 12 pagini de EEG, a apărut o foarte mică neregularitate pe ultima pagină. Neurologul mi-a spus că nu am nimic și să mă liniștesc, dar mi-a făcut trimitere și la RMN.

După trei zile, luni, am făcut un RMN la o clinică din Târgoviște, unde imagistul era foarte priceput. Mi-a spus ca am un gliom care trebuie văzut neapărat de un neurochirurg.

Primul consult la neurochirurgie

Sâmbătă m-am întâlnit cu un medic de la un spital de stat din București, și am avut un șoc. Nu mi-a pus niciun diagnostic: pur și simplu mi-a spus că este o formațiune, dar nimic exact. De asemenea, mi-a spus că este operatoriu, și că trebuie neapărat să fac intervenția în săptămâna ce urmează. Cred că mai avea puțin să-mi spună că o să mor dacă nu mă operez. În rest, mi-a mai spus că o să mă radă complet în cap, cicatricea o să fie undeva la 15 cm, costurile vor fi de minimum 30-40.000 de euro, va trebui să fac chimioterapie etc.

Toate aceste informații le-am aflat în urma a vreo 20 de întrebări pe care le puneam. Doctorul nu mi-a dat nicio informație, doar mi-a răspuns foarte rece și monosilabic —cu da și nu— la întrebările pe care i le puneam. Am rămas șocată. Neavând altă părere, credeam tot ce zicea — mai ales că era un medic în vârstă, cu experiență, care îi învăța și pe alții, fiind profesoară.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

În tot acest timp, tatăl meu a întrebat în stânga și în dreapta care ar fi cea mai bună soluție pentru situația mea. Din șapte surse diferite, care nu se cunoșteau între ele, am primit recomandarea de a merge la Dr. Sergiu Stoica. Dacă nici asta nu este soartă și dovada că Dumnezeu există, alteva nu am ce să zic.

Am venit marți, la șapte seara, și m-a consultat Dr. Mihai Crăciun, întrucât Dr. Sergiu Stoica nu putea atunci. Am fost uimită imediat, pentru că dl. dr. Crăciun vedea RMN-ul pentru prima oară, și după nici un minut, mi-a spus direct că este un astrocitom benign și să stau liniștită că nu este nevoie să-mi fac testamentul — s-a dovedit a fi pe gustul meu ca om, având simțul umorului.

Apoi mi-a dat toate informațiile de care aveam nevoie: mi-a spus că este operabil, m-a întrebat dacă iau pastile pentru crizele pe care știa că e posibil să le am, mi-a spus să stau liniștită că nu o să mă radă în cap și că o să am o cicatrice de 6-7 cm maxim (ascunsă în păr să nu se vadă).

Am plecat de aici veselă, dacă vă puteți imagina, deși aflasem că am o tumoră pe creier. După șocul pe care l-am avut dincolo, deja eram veselă și optimistă. Am sunat și m-am programat cât mai repede pentru operație (vineri, 11 aprilie), pentru că nu am vrut să aștept, mai ales că venea și Paștele.

Intervenția awake brain surgery

Înainte de operație, am făcut niște analize, care au ieșit bune: nu aveam nimic la inimă, la sânge etc. Doar pe creier aveam o mică tumoră, dar în rest totul era perfect.

Deoarece tumora era situată în centrul vorbirii, medicii mi-au spus că vor trebui să mă trezească în timpul operației, pentru a nu mă lăsa cu sechele. Întrucât țesutul normal nu putea fi deosebit de cel al tumorei, trebuiau să verifice permanent dacă vorbesc corect, dacă îmi dau seama când ceva este greșit, când mă blochez, când nu mai pot vorbi sau când încep să vorbesc aiurea, pentru a nu tăia țesut sănătos și astfel să nu mai pot vorbi normal după intervenție.

Inițial aș fi vrut orice în afară de asta. Am întrebat dacă nu se poate cu anestezie completă: să mă ducă în operație, să mă adoarmă și să mă trezesc direct, bine și operată. Nu vroiam să fiu trează pentru că, fiind conștientă, aș fi știut că cineva umblă în creierașul meu în timp ce eu vorbesc. Însă, încrederea care mi-a fost insuflată înainte de operație, primind efectiv toate informațiile și răspunsuri la toate întrebările, mi-a creat o încredere foarte mare. Practic, m-am dus ca la coafor, ca la prietena mea la care merg de 14 ani și nu-mi fac griji că voi păți ceva.

Dr. Anca Vișan m-a pregătit psihic cu multe zile înainte de operație: mi-a explicat că o să fie alături de mine pe toată perioada când sunt trează, că o să vorbesc cu dânsa și că o să-mi pună mai multe întrebări. A fost surprinsă să afle câte limbi străine vorbesc, și mi-a spus că portugheză nu știe — i-am zis să stea liniștită, că nici eu nu mă înnebunesc după ea.

Joi, cu o seară înaintea operației, m-am internat, întrucât mai erau necesare anumite lucruri pentru ca totul să meargă perfect la operație. Apoi, vineri la prânz am intrat în operație. Îmi aduc minte tot. Știu că am fost trează vreo două ore din cele cinci ore și jumătate de operație. Îmi aduc aminte că am vorbit cu Dr. Anca Vișan în limba română, engleză și franceză. Știu că la început mi-a pus tot felul de întrebări. Apoi am râs, am povestit, le-am dat și o rețetă de lasagna, sugestii de make-up etc.

Dr. Vișan m-a ținut de mână pe tot parcursul operației, ceea a fost fantastic, și mă liniștea. La un moment dat, chiar am râs copios pentru că mă întrebase și Dr. Crăciun ceva, și i-am spus că îi răspund doar dacă mă ține de mână, dar nu putea că avea mănuși. Ne-am distrat, ziceai că suntem la o petrecere, doar că eu eram singura euforică.

A fost foarte bine, nu am fost panicată nici măcar o clipă. Nu a existat vreun moment să fiu neliniștită sau să mă panichez. M-am mirat și eu, și încă mă mir, de cât de puternică am fost. A fost ca și cum stau de vorbă cu cineva acum.

Post-operator

Ulterior, m-am refăcut destul de repede. După anestezie nu m-am simțit rău. Auzisem de la cunoștințe, care s-au mai operat și au avut anestezie totală, că le-a fost rău și au vomitat când s-au trezit. Dar la mine nu a fost cazul: m-am trezit ca acum, vorbeam, nu aveam nimic. Am stat o noapte la Terapie Intensivă, și apoi la doar două zile am plecat acasă.

Foto credit: David Muntean

O săptămână de zile am luat mai multe pastiluțe pe zi, dar după ce le-am terminat, încet-încet m-am refăcut complet. În maximum o lună am fost ca nouă.

Incizia nu m-a incomodat deloc. Trebuia de două ori pe zi să mă dezinfectez cu betadină, dimineața și seara, dar deja s-au rupt firele, s-au resorbit, deja e totul bine — față de spitalul de stat, unde trebuia să stau opt zile internată ca să-mi scoată firele.

La consultația de acum, respectiv cea de o lună de la operație, mi-au spus că totul e bine și să nu mă îngrijorez. Trebuie să revin pentru RMN la trei luni, apoi la șase luni și apoi câte unul pe an, ca să supraveghem problema. Din ce mi-a spus dl. dr. Stoica, cu cât e mai mult disecată tumora, cu atât e riscul mai mic să recidiveze. Iar cum eu mai am doar o fâșiuță cât o foaie de hârtie, riscul este foarte mic.

Concluzii și recomandări

O experiență de genul acesta inevitabil te schimbă și pe tine, și pe apropiații tăi. Colegele mele, de exemplu, care mă știu de trei ani de când lucrăm împreună, au rămas fără cuvinte când au aflat povestea mea. Acum s-au apucat toate să își schimbe stilul de viață într-unul cât mai sănătos. Cu atât mai mult, și eu m-am schimbat foarte mult, dar în bine. Nimic rău.

Cu toate că nu am considerat această experiență traumatizantă, cunosc persoane care se panichează, plâng și se îngrijorează pentru nimicuri, deci este evident cum ar reacționa într-un caz de genul acesta. Sunt și oameni care, dacă sunt tari și puternici, pot să treacă prin experiența asta foarte ușor. Dacă au și norocul să ajungă pe mâna unor asemenea medici, cu atât mai mult nu au de ce să se îngrijoreze.

De la stânga la dreapta: Dr. Sergiu Stoica, Denisa Bucur și Dr. Mihai Crăciun

De asemenea, aș vrea să le spun persoanelor care trebuie să treacă prin aceeași intervenție, în primul rând, că este esențial să aibă mai multe păreri, niciodată să nu se oprească la prima. Vă dați seama ce ar fi fost dacă eu m-aș fi oprit la prima! În al doilea rând, cu cât află mai multă lume de locul acesta, cu atât mai multă lume o vină aici. Eu una recomand 100% echipa BRAIN Institute. Și în al treilea rând, am înțeles că te ajută foarte mult starea de spirit, liniștea pe care o ai atât în timpul operației, cât și după. Trebuie să ai credință, să fii cât mai puternic și mai optimist. Pentru că, ulterior, dacă ajungi pe mâna medicilor care trebuie, nu mai ai nicio problemă.

Pe viitor, Denisa își dorește cu nerăbdare să fie mămică. Deși a primit acordul medicilor noștri, vrea să mai aștepte aproximativ un an să fie cât mai sigură că totul este în regulă. Noi îi urăm multă sănătate în continuare atât ei, cât și familiei sale. Îi mulțumim că ne-a ales pe noi să-i fim alături în aceste momente și, de asemenea, pentru cuvintele frumoase cu care a povestit despre noi. Nu în ultimul rând, îi mulțumim pentru deliciosul tort de ciocolată pe care ni l-a oferit la externare.

„Fără vioară sunt pierdut.” – Nea Jean, constănțeanul cu mâini măiastre

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on „Fără vioară sunt pierdut.” – Nea Jean, constănțeanul cu mâini măiastre

Pentru orice alt spital, dl. Ion Tița Bibu ar fi putut fi un pacient ca oricare altul. Pentru noi însă, cele câteva zile petrecute alături de “Nea Jean” au fost o adevărată încântare.

 

Vioara 1 la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, Nea Jean este o adevărată personalitate a culturii și vieții mondene din Constanța. Fără nicio supărare, pentru o anumită categorie de oameni care gustă voia bună din plin, Nea Jean este mult mai celebru decât Leo Iorga. Este greu de crezut că vreun constănțean de vârsta taților noștri să nu fi auzit de Nea Jean, să nu zâmbească atunci când îl vede, și să nu tresalte într-un anumit fel atunci când aude că acesta ar putea avea o problemă medicală.

Atunci când a pătruns pe ușa cabinetului de consultații, am fost și noi la fel de uimiți. Pe de-o parte, ne-am întristat, crezând cu greu că un monstru sacru a veseliei poate avea o tumoră craniană, iar pe de altă parte, ne-am bucurat că vom fi cei care vor menține harul artistic în mâinile maestrului.

 

Cele trei zile petrecute la BRAIN Institute, împreună cu Nea Jean, au fost o adevărată încântare, în pofida motivului pentru care am fost împreună. Începând cu discuțiile din rezervă, care porneau cu zâmbete și se terminau în hohote de râs, și continuând cu momentele începutului de operație, când pe jumătate adormit, Nea Jean ne-a cântat Con Te Partiro (Andrea Bocelli)…până când anestezia și-a spus cuvântul. Refren pe care l-a continuat imediat ce s-a trezit, încheindu-l triumfal în departamentul de terapie intensivă.

Nea Jean este un om minunat. Mâinile și mintea lui sunt dăruite —la fel ca și mânile chirurgilor noștri— cu har dumnezeiesc, și asta îl face să rămână neschimbat și să își împlinească menirea dela început și până la sfârșit.

 

„Eu am o vorbă: ia-mi vioara din mână și sunt pierdut, nu știu pe ce lume sunt”, ne-a mărturisit NeaJean.

Șederea lui la BRAIN Institute s-a încheiat fermecător prin concertul de trei piese pe care l-a primit în dar toată echipa noastră, pe holul de așteptare a spitalului. Nea Jean a plănuit din timp mica reprezentație, și a cântat cu mai multă pasiune decât l-am văzut vreodată.

„Am avut emoții mai mult ca niciodată. Nu am mai cântat de o lună, iar pentru un violonist este enorm de mult timp. Îmi era teamă că, după operație, nu voi mai putea cânta la fel. Acesta a fost testul pe care m-a rugat Dr. Sergiu Stoica să îl fac înainte de plecare, și iată că am reușit să îl duc până la capăt”, ne-a spus vizibil emoționat Nea Jean.

Vă invităm să ascultați momentul muzical; programul a inclus Rapsodia Română de George Enescu, Al doilea vals de Shostakovich — favorita lui Nea Jean, și în încheiere o dedicație pentru toate doamnele de la BRAIN Institute: „Amapola” (cunoscută în interpretarea celor trei tenori José Carreras, Luciano Pavarotti, și Plácido Domingo).

Harul mânilor măiastre ale lui Nea Jean este unul dintre darurile minunate pe care le primim aici cu toții, din când în când. Îl asculți și te gândești din nou: oare cine oferă, și cine primește?

 

Leo Iorga, operat cu succes

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Leo Iorga, operat cu succes

Echipa medicală BRAIN Institute, coordonată de Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), l-a operat vineri, 9 mai, pe Leo Iorga.

„Pentru noi, operația lui Leo a fost cea mai ușoară intervenție din săptămâna aceasta. Operația a durat doar trei ore. Leo este bine, sperăm ca duminică să meargă acasă. Am stabilit, de comun acord, să își reia activitatea după aproximativ 10 zile”, a spus Dr. Sergiu Stoica.

Tumora a avut aproximativ 3 cm în diametru, fiind strict localizată în aria motorie care comandă mișcarea mâinii și a piciorului de pe partea dreaptă. Datorită faptului că țesutul tumorii este foarte diferit de cel sănătos, nu a fost necesar awake brain surgery (operație cu pacientul treaz).

În locul în care a fost tumora, riscul de recidivă este foarte mic — dacă RMN-ul pe care îl va face mâine va confirma că ablația este completă. În funcție de diagnosticul imunohistochimic, oncologii vor decide dacă este nevoie să fie și iradiată zona respectivă.

Voletul nu a avut mai mult de 3 cm în diametru, fiind situat foarte precis în dreptul tumorii, cu ajutorul instrumentelor de neuronavigație.

„Intervenția nu a fost complicată pentru că suntem specializați pe chirurgie cerebrală, și —de obicei— tumori care sunt localizate în zone destul de dificil de abordat. Particularitatea în cazul lui Leo a fost localizarea tumorii, respectiv în aria motorie. Deja avea un mic deficit, mai ales la picior. Într-o astfel de intervenție, este important să fii foarte precis, și să folosești neuronavigația, microscopul și celelalte echipamente specifice neurochirurgiei minim invazive”, a spus Dr. Stoica.

Procedura a fost explicată de Dr. Stoica ca fiind “asemănătoare cu o problemă de geometrie în spațiu: practic, ca să fim foarte preciși în neurochirurgie, creăm un sistem cartezian cu trei coordonate (x, y și z) în care capul pacientului este prins fix. Tumora are niște coordonate, pe care le stabilim cu ajutorul neuronavigației și a microscopului, care sunt conectate, și asta ne ajută să ajungem, printr-o incizie foarte mică, fix în zona unde este tumora. Aceasta nu se scoate dintr-o bucată, așa cum se întâmplă în chirurgia abdomnială, ci se aspiră progresiv cu un disector cu ultra-sunete”.

Echipa care l-a operat pe Leo Iorga a fost formată din următorii medici: Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), Dr. Mihai Crăciun (neurochirurg) și Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist).

 

Evoluția după intervenția neurochirurgicală a lui Leo Iorga este fără incidente.

„Leo este în aceeași stare neurologică ca înainte de operație — are o mică scădere de forță musculară pe piciorul drept cauzată de edem. Țesutul muscular nefiind afectat, acesta se va recupera ulterior. Analizele de laborator sunt normale, iar RMN-ul de control făcut astăzi dimineață —care e cel mai important— arată că nu mai există rest de tumoră și nici alte complicații (cheaguri de sânge, hemoragii sau altele). Vom continua să îl supraveghem zilele următoare”, a spus Dr. Stoica.

În funcție de analizele anatomo-patologice, oncologii vor stabili dacă —și pentru ce perioadă— este necesară radioterapia. Ulterior, la aproximativ o lună, se va reface un RMN de control.

Pe lângă tratamentul medicamentos pentru edemul cerebral, parte din recuperare va fi gimnastica medicală și kinetoterapia.  În aproximativ două săptămâni, Leo Iorga va putea să își reia activitatea.

Jurnal de călătorie în lumea BRAIN Institute

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Jurnal de călătorie în lumea BRAIN Institute

de Marius Bălășoiu, trainer și life coach 

Am fost la BRAIN Institute. Ok, sună ca începutul unui roman și nu este. Am fost la o întâlnire faină cu multe doamne și câțiva domni, respectiv echipa de „care givers” a BRAIN Institute sau dătătorii de grijă. Există câteva aspecte legate de felul în care oamenii aceștia își văd meseria.

Primul aspect: se pricep la ceea ce fac, adică își practică meseria cu o lejeritate demnă de toată admirația. Nu înseamnă că nu muncesc, ci înseamnă că fac asta natural, ca și când s-au născut pentru a face asta. Partea bună este că li se potrivește de minune. Provocarea este să explice în cuvinte ceea ce fac – mai ales cum împart ei atenție și grijă. În astfel de situații se pierd, ba chiar se ușor enervează pentru că ei știu să facă, nu să spună ceea ce fac.

Al doilea aspect: le place grav ceea ce fac, adică pare să fie un fel de hobby. Nu cred că ar putea trăi făcând altceva, pentru că se hrănesc din oferit grijă și atenție. Li se pare atât de normal să ofere așa cum o fac încât le este greu să creadă că nu toți oamenii care lucrează în acest domeniu sunt la fel ca ei. Nu mă voi lăsa cu una, cu două: îi voi convinge de utilitatea standardizării acestui model de atitudine. Cred că, în momentul standardizarii atitudinii pe care o au, vor putea conștientiza mai bine ceea ce fac. Ar ști apoi cum să faca pasul către excelență.

Al treilea aspect: își iubesc liderii rău de tot. Dragostea mi s-a părut reciprocă. Am văzut cum opinează între ei, sub privirile pline de încredere ale liderilor (Sergiu, Ionuț, dar și Mihai și Bogdan). Apoi , liderii conchid într-un fel anume și gata. Este evident că, dacă liderii au spus, nu mai există loc de discuții – pentru că au încredere masivă în liderii lor. Acesta este și meritul liderilor, care știu să se facă plăcuți, iubiți și –mai ales– urmați.

Model de ingrijire medicala - Marius Balasoiu la BRAIN Institute

Aș mai pomeni doar de aspectul uman al liderilor de aici. Sergiu, pe care l-am cunoscut exact vineri, este pe cât de priceput în neurochirurgie, pe atât de cald și de apropiat de oameni: fără patină de lider, fără gomoșenia de superspecialist, ci doar om. Modul în care se înțelege cu Ionuț dă senzația –atât de rară– de prieteni pentru totdeauna. L-am vazut pe Sergiu în operație cu Bogdan. Mi s-a părut că acești doi oameni comunică telepatic: se înțeleg pe canale de comunicare pe care noi, ceilalți, nu le-am descoperit încă.

Concluziile mele

Oamenii cu care am interacționat vineri nu sunt obișnuiți să se joace, deși le-ar plăcea mult să mai facă asta. Par obișnuiți cu prelegeri în care cineva care știe ceva le spune și lor. Când sunt întrebați cum fac ceea ce fac, au un mic moment de recul în care parcă se miră că cineva îi intreabă pe ei. Apoi, devin exuberanți, bucuroși ca niște copii în fața unui magazin cu jucării, și vorbesc cu plăcere. Ar fi interesant să interacționeze mai mult unii cu ceilalți –în cadrul unor asemenea evenimente– ca să capete uzanța comunicării în grup (adică să se asculte și să încerce să se înțeleagă reciproc).

Nu va fi ușor să îi facem pe oamenii aceștia să scrie cum fac ceea ce fac. Însă atunci când vom ajunge să analizăm ceea ce au produs, probabil că vom avea un standard de atitudine pe care orice instituție medicală care lucrează cu pacienții l-ar putea implementa.

 

Neurinomul deghizat în otită

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Neurinomul deghizat în otită

Primăvara aduce, de obicei, căldură și bucurie în sufletele oamenilor. În urmă cu trei ani, însă, nu asta i se întampla lui Sorin. În primavara lui 2011, după urcatul unor trepte, și-a făcut apariția sindromul vestibular (pierderea echilibrului). Până la acel moment, Sorin știa că are doar o otită internă.

Înainte ca tumora să se manifeste, Sorin, fost sportiv, a avut câteva operații la genunchi. Din cauza indicațiilor post-operatorii de a sta cu piciorul mai sus decât nivelul capului, refluxul gastric a invadat zona gâtului, cauzând acufene (țiuituri în urechi) și hipoacuzie (scăderea auzului) la urechea stângă. Principala infecție la care s-au gândit medicii a fost otita, și pentru asta a făcut multiple tratamente.

„La apariția sindromului vestibular eram cu ochii cât cepele; mă plimbam din calorifer în frigider, din frigider în mobilă, și apoi târâș în pat”, povestește Sorin. „Nu am știut ce se întâmplă. După două săptămâni, am făcut RMN-ul. Când am aflat că am o tumoră, am început să fiu deprimat. Pe parcursul a trei ani, am avut vreo trei depresii serioase.”

Pe parcursul acelor trei ani, Sorin a cerut păreri de la opt neurochirurgi, dar ne-a spus că „nu am avut încredere în niciunul cum am în domnul Dr. Stoica. Știam că este un doctor foarte bun, și am avut încredere 100% să mă las pe mâna lui.” La momentul respectiv, având în vedere mărimea tumorii, Dr. Sergiu Stoica nu a recomandat operația de extirpare a tumorii, ci doar monitorizarea acesteia.

Ulterior, Sorin și-a pierdut locul de muncă, și s-a mutat, împreună cu soția, la Bistrița. Din cauza problemelor financiare și a distanței, Sorin nu a mai putut merge la controlul periodic.

Intervenția chirurgicală

Odată cu venirea verii, au apărut complicații: problemele de echilibru erau mai dese și mai intense; și au apărut probleme și cu ochii. „Auzul era demult o problemă gravă: era pierdut aproape complet, și aveam un țiuit continuu la urechea stângă. În cazul vederii a fost și mai grav. Atunci nu mai puteam merge la serviciu din cauza problemelor de echilibru; acum nu mai puteam lucra nici de acasă.”

Astfel, Sorin s-a întors de urgență în București pentru control. Dr. Stoica a recomandat atunci operația de urgență: Sorin avea presiunea intracraniană foarte mare și, la fiecare cinci secunde, exista riscul unui stop cardio-respirator.

„Am vorbit cu toate rudele și cunoștințele pentru a ne împrumuta cu bani, dar nu am găsit nicio soluție. Între timp, însă, Dr. Stoica a propus spitalului abordarea ca dosar social.”

Odată acceptat dosarul social, operația a fost programată. „În ziua operației, după toate depresiile pe care le-am avut, eram foarte vesel și pozitiv. Știam exact ce am de făcut, știam exact cu cine mă duc la operație –îi știam și pe Dr. Crăciun, și pe Dr. Stoica– și știam exact ce o să se întâmple.”

A doua zi după operație, la brațul Dr. Stoica, Sorin și-a făcut plimbarea în jurul salonului. A treia zi, la recomandarea doctorului, putea să meargă deja acasă, întrucât nu erau complicații.

Îngrijirea post-operatorie 

Din cauza deschiderii dura mater-ului (membrana care învelește creierul), exista riscul unei meningite. Pentru ca Sorin să nu plece cu îndoială spre casă, la recomandarea Dr. Stoica, a fost la un cabinet pentru o puncție lombară, fiind însoțit de Dr. Crăciun. Din fericire, rezultatul a fost negativ.

„A fost impresionant că medicii au răspuns foarte prompt: amândoi ne-au dat adresele de email, amândoi se uită constant pe acestea și ne-au răspuns imediat la orice întrebare.” ne-a spus Sorin.

La o săptămână după operație, Sorin era îngrijorat din cauza faptului că incizia supura. Nu a stat pe gânduri: a făcut o poză și a trimis-o pe email doctorilor. Răspunsul acestora a venit repede, iar a doua zi Sorin era din nou la control. Din cauza glicemiei mari, rănile lui Sorin se închid mai greu decât la alte persoane. Dr. Crăciun i-a cusut două copci, iar rana s-a închis, până la urmă, cu totul.

Sorin recomandă pacienților diabetici să aibă foarte multă răbdare și toleranță psihică: „trebuie să-ți dai seama că te vindeci mai greu și să ai multă înțelegere. Deși doctorii văd la analize că ești diabetic, nu au de unde să știe cum exact se va manifesta asta la tine.”

„Dr. Stoica și Dr. Crăciun fac o echipă foarte bună; și sunt super oameni. Le doresc multă sănătate, astfel încât să trăiască mult, și să vindece cât mai multe persoane.”

După ultimul consult, ne-am intersectat cu Sorin și cu soția lui pe holul BRAIN Institute – cu zâmbetul pe buze, ne-au spus povestea lor. Înainte de a pleca, Sorin l-a întrebat pe Dr. Stoica dacă neurinomul este genetic; răspunsul a fost negativ. Așa că așteptăm vești bune de la Sorin și soția lui – nu doar de sănătate, ci și privind venirea pe lume al celui de-al treilea membru al familiei.

Parteneriat cu comunitatea

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Parteneriat cu comunitatea

BRAIN Institute își bazează existența și dezvoltarea pe trei piloni principali: leadership medical, antreprenoriat social și ceea ce americanii numesc „pacient centricity”. Cei trei piloni sunt legați intrinsec, având ca fundație comună următorul obiectiv de bază: valoare către pacient, respectiv calitatea maximă a actului medical și a îngrijirii, la prețuri minime. 

Pacient centricity, pilonul la care ne referim astăzi, are o parte „hard” –materializată în principal prin îngrijirea multidisciplinară și organizarea pe afecțiuni în loc de specialități– și o parte „soft”. În cele ce urmează, vă cerem ajutorul cu privire la cea din urmă.

Împreună cu bunul și vechiul nostru prieten Marius Bălășoiu –unul dintre cei mai pricepuți specialiști în training și motivare– am început săptămâna trecută să concepem un program integrat de training și coaching de care vor beneficia toți membrii echipei noastre, denumiți generic „care givers”. Ce încercăm să construim este un model de îngrijire care să reunească concepte precum următoarele:

  • Tratăm orice pacient precum am trata un membru al familiei noastre.
  • Suntem doamne și domni, care tratează doamne și domni.
  • Tratăm pacienții ca pe un întreg: corp, minte și suflet.
  • Felul în care echipa noastră acționează astăzi se datorează bunului simț, calității umane a fiecărui coleg, compasiunii, căldurii și empatiei naturale, pe care – teoretic – oricare dintre noi le datorăm oamenilor aflați în suferință și stres. 

Construim acest model pentru că, pe măsură ce echipa noastră crește, iar îngrijirea pacienților devine din ce în ce mai complexă, vrem să ne asigurăm că avem reguli clare în ce privește modul în care pacienții noștri trebuie îngrijiți. Vrem să codificăm –într-un mod clar, ce se perpetuaează în spațiu și timp– modul în care noi acționăm astăzi.

Vom identifica regulile și principiile ce vor defini comportamentul nostru față de pacienți prin discuții cu membrii echipei, prin interviuri cu pacienții, și prin solicitare de sprijin din partea comunității – din partea voastră.

Vă cerem deci ajutorul în articularea unor „așa da” și „așa nu” în ceea ce privește oferirea celor mai bune condiții pacienților (optimism, alinare, prietenie, compasiune, liniște și siguranță). Pe parcursul săptămânii acesteia, vă rugăm să postați aici sugestii (comentând la această postare) sau să trimiteți mesaje pe adresa ionut.patrahau@braininstitute.ro. Pentru fiecare input valoros (în limita unui top 10), vom acorda o consultație gratuită unui pacient fără posibilități.

Iată câteva exemple de reguli la care ne-am gândit până acum:

  • Fiecare membru al echipei trebuie să cunoască numele pacienților internați;
  • Fiecare dintre noi trebuie să se pună la dispoziția pacientului în momentul în care se află în preajma noastră;
  • Nu ignorăm un pacient îngrijorat, care plânge sau este deprimat. Ascultăm, acționăm, ne consultăm și luăm măsuri pentru rezolvarea problemelor;
  • Ținem la curent membrii familiei în legătură cu evoluția situației pacientului;
  • Susținem familiile pacienților în acomodarea acestora pe durata internării;
  • Ne oferim ajutorul pacienților cu nevoi excepționale;
  • Facem promisiuni, stabilim termene în privința anumitor acțiuni și ne ținem cuvântul ș.a.

Promitem că programul dezvoltat cu ajutorul vostru va fi pus la dispoziția oricărui prestator de servicii medicale în mod gratuit, odată ce își va dovedi eficiența. Vă mulțumim și sperăm că acesta să fie doar un prim pas înspre parteneriatul permanent dintre BRAIN Institute și comunitate.