BRAIN Institute, centrul specializat în neurochirurgie dezvoltat în parteneriat cu Spitalul Monza, anunță că intervenția spinală a pilotului-instructor Marian Cojocaru a decurs fără incidente, conform așteptărilor. Examenul CT de control efectuat în data de 06.08.2016 confirmă atât corecta poziționare a montajului spinal, cât și decomprimarea măduvei. Echipa medicală a fost formată din dr. Tiberiu Maior, neurochirurg supraspecializat în chirurgie spinală, dr. Mihai Crăciun, neurochirurg, și dr. Anca Vișan, neuro-anestezist.
Pacientul, politraumatizat prin accident aviatic în data de 10.07.2016, a fost inițial internat într-o altă unitate spitalicească, unde a fost tratat pentru sindrom de aspirație pulmonară, traumatism toracic și cranio-cerebral.
Din punct de vedere neurologic — motivul internării la BRAIN Institute, pacientul a suferit un traumatism vertebromedular toraco-lombar cu o fractură cominutivă vertebrală T12-L1 cu fragmente osoase în canalul medular; sindrom de compresiune medulară – paraplegie incompletă, afectând în special membrul inferior stâng și funcția sfincteriană.
Intervenția chirurgicală a constat în fixarea coloanei toraco-lombare cu tije și șuruburi transpediculare T10-T11-L2-L3 și decomprimarea măduvei T12-L1 atât pe cale posterioară, cât și anterioară — îndepărtarea fragmentelor osoase din canalul medular.
Imediat postoperator, se constată o ușoară ameliorare a statusului neurologic, dar nu spectaculoasă. Medicii se așteaptă la o recuperare semnificativă pe termen lung, în urma unui program obligatoriu de kinetoterapie și tratament specializat de recuperare neurologică.
În acest moment, stabilitatea coloanei este asigurată prin montajul spinal T10 – L3, însă pentru o fixare mai solidă pe termen lung este posibil să fie necesară efectuarea unei a doua intervenții, prin care medicii să fixeze joncțiunea toraco-lombară și pe cale anterioară (transabdominală).
Pacientul este, în continuare, tratat conform protocoalelor internaționale, fiind într-o stare complexă, cu afecțiuni inițiale și dobândite pe parcursul internărilor anterioare.
Când motociclistul începe să devină una cu motocicleta
Oamenii au pasiuni — de neînțeles pentru unii, de admirat pentru alții, însă cu siguranță de neînlocuit pentru pasionați. La BRAIN Institute, încercăm să redăm pasiunile celor care se bucură de ele. Ne străduim să ajutăm oamenii să trăiască așa cum știu, așa cum își doresc. În cazul motocrossului, cine ar putea să interzică practicarea acestui sport, știind câtă bucurie poate aduce el? Este și cazul de față, în care viitorul arată bine, chiar și pentru cei care își rup spatele. Victor are la ce să spere. Are la ce să viseze. În continuare, vă prezentăm povestea în care a început să se identifice cu motocicleta lui, în viziunea medicului, dar mai ales în viziunea lui personală. Iată povestea:
Povestea spusă de dr. Mihai Crăciun, neurochirurg
Victor a suferit un traumatism vertebral toracal amielic, prin cădere de la mică înălțime, în urma unui accident sportiv. Acuzând dureri importante la nivelul coloanei toracale inferioare, a fost investigat imagistic — CT vertebral toraco-lombar, care a evidențiat o fractură cominutivă de corp vertebral T10.
O fractură cominutivă este o fractură în care vertebra se sparge în mai multe fragmente, care se pot deplasa — fragmente migrate. Unele dintre ele migrează anterior, unde nu pun în pericol structuri vitale, altele însă migrează posterior, unde ajung să comprime măduva. De aici, rezultă gravitatea acestui tip de fracturi: compresiunea pe măduva toracală este dezastroasă din punct de vedere neurologic — paralizie cvasicompletă de la brâu în jos, cu pierderea funcției sfincteriene, de cele mai multe ori.
Din fericire, în cazul lui Victor nu au existat fragmente deplasate posterior, compresive pe cordonul medular, însă acest lucru se poate schimba, o mobilizare intempestivă putând provoca deplasarea unui fragment osos.
Fracturile cominutive sunt instabile prin definiție, adică nu se sudează de la sine decât cu mare greutate și cu apariția unor deformări de statică a coloanei — cifoză segmentară (curbură anormală spre anterior). De aceea, tratamentul este eminamente chirurgical: fixarea cu tije și șuruburi, cu refacerea curburii anatomice.
Istoricul lui Victor evidențiază această evoluție naturală nefavorabilă a fracturii cu tratament conservator: într-o primă instanță, s-a decis să nu se stabilizeze coloana prin operație, ci să se aștepte consolidarea naturală prin imobilizare în corset. Din păcate, lucrurile nu au evoluat așa cum s-a dorit și, pe CT-ul de control efectuat la aproximativ o lună de la accident, s-a constatat tasarea suplimentară a vertebrei și accentuarea cifozei — evoluție nefavorabilă. Astfel, s-a luat decizia efectuării intervenției chirurgicale.
Operația a constat în montarea a 4 șuruburi (câte 2 în vertebrele T9 și T11) fixate cu 2 tije de cca 10 cm lungime — montaj din titan, compatibil RMN. În acest fel, s-a asigurat stabilitatea coloanei și s-a refăcut, parțial, curbura normală și înălțimea corpului vertebral (distracție). Din păcate, datorită celor 4-5 săptămâni scurse de la accident, procesul de cicatrizare nu a permis reducerea completă a fracturii și refacerea completă a anatomiei normale. Este important ca aceste fracturi să fie tratate corect (operate) cât mai repede posibil.
Evoluția postoperatorie a pacientului a fost favorabilă, cu mobilizare precoce — în seara zilei operației, fără deficite neurologice. Urmează o perioadă de cca 2-3 luni de restricții, în special la ridicarea de greutăți, urmate de o reluare progresivă a activității normale. Stabilitatea imediată este, în prezent, asigurată de montajul spinal T9-T11, însă vindecarea completă și definitivă se produce abia după circa un an, timp în care focarul de fractură se cicatrizează și se consolidează. Abia după acest interval ne putem gândi la o eventuală îndepărtare a montajului; de cele mai multe ori însă, el rămâne pe loc toata viața, fără să deranjeze.
Povestea spusă de pacient
Am ieșit într-un weekend, cu prietenii, cu mottocrossul pe dealurile Transilvaniei. A fost o dimineață în care nu am fost foarte atent cu mișcările mele și am avut neșansa să cad destul de urât. Am reușit să merg singur, pe picioarele mele, la urgență. Am stat internat cinci zile la ortopedie. În urma primelor investigații și analize, mi-au spus că este suficient să port un corset timp de trei luni și să fac recuperare, și o să se rezolve de la sine.
Din păcate, indicația aceasta a fost destul de proastă și nefastă pentru mine, întrucât am avut și fractură, și tasare de vertebre. După trei săptămâni de purtat corsetul, tasarea s-a accentuat destul de mult și am început să am dureri mai mari. Atunci am hotărât să cercetez mai mult despre afecțiunile spinale și să încerc să aflu părerea unui doctor specializat pe coloană.
Fiind internat la ortopedie, probabil că ei nu au așa mare experiență în ceea ce privește fracturile de coloană — cu toate că s-a uitat și un neurochirurg pe CT-ul meu. Mai târziu, dr. Tiberiu Maior a confirmat că prima indicație, în urma CT-ului, nu ar fi fost de operație, dar indicația de recuperare a fost greșită și a agravat situația. Eu nu aș fi riscat pe pielea mea să nu urmez toți pașii de recuperare și, din păcate, am stat mai mult în șezut, crezând că sunt protejat de corset.
Cum ai ajuns la BRAIN Institute?
Știam de centrul BRAIN Institute, deoarece am fost la un control la dr. Sergiu Stoica. Am un cavernom mic pe creier, dar este într-o zonă în care nu necesită operație, ci doar urmărire. Nu știam dacă aici se fac și operații pe coloană, dar am citit referințele dr. Tiberiu Maior.
Nici nu știi când, cum, și dacă faci alegerea bună, de la cine iei cele mai bune păreri. Contează să fii bine informat și să știi unde să mergi. M-au ajutat foarte mult informațiile de pe site-ul BRAIN Institute, descrierile amănunțite, precum și review-urile despre medici și experiența acestora. Contează foarte mult să vezi toate aceste detalii, și informat fiind, poți lua cea mai bună decizie. Eu, cel puțin, așa am făcut.
Se spune că, atunci când simți o chimie cu medicul, acesta este un prim pas spre ceva bun. Prima dată, am vorbit cu dr. Tiberiu Maior la telefon, iar simplul fapt că am vorbit jumătate de oră, după ce mi-a văzut analizele și investigațiile, m-a ajutat foarte mult. L-am simțit, de la început, ca fiind medicul meu.
Puteam să mă operez și la Cluj-Napoca, fiind mai aproape de casă, însă am vrut să aleg cele mai bune condiții (aparatură, materiale, personal medical, salon etc.), mai ales după experiența internării într-un spital de stat, unde am stat cu 8 oameni într-o cameră, fără intimitate și fără condiții.
Mi-a fost destul de greu să vin cu salvarea până la București, dar a meritat. Mă uit în jur și mă simt mai bine ca la hotel. Cred că un pacient are nevoie de așa ceva — spun asta deoarece am văzut diferența — și este definitoriu pentru starea pre și postoperatorie.
Intervenția
Nu am avut așa de multe emoții legate de intervenție. Am avut suportul mamei mele, precum și al personalului medical. Am fost tratat cu zâmbetul pe buze, cu grijă și atenție. „Tratamentul” acesta îți mai ia din emoții.
Nici nu știam la ce să mă aștept în legătură cu operația. Știam doar din prisma altor persoane; pentru mine, a fost o experiență total nouă. După aproximativ două ore, cât a durat operația, m-am trezit normal. Prima reacție a medicului a fost să îmi ridice spatele și să îi spună să fac ture prin Reanimare.
Nu mă așteptam să nu mă doară nimic, nici spatele, nici capul, și să nu am nicio stare ieșită din comun. Asta chiar a fost încurajator. Am început să îmi sun toți prietenii, care, de altfel, așteptau vești de la mine a doua zi postoperator. Eu deja, la 6-7 seara, îi sunam și mă lăudam că am făcut și ture de spital.
Postoperator
Am primit mereu asistență, mai ales de la medicul anestezist, dr. Anca Vișan, care a fost tot timpul aici și mi-a urmărit toate funcțiile pre și postoperator. Această urmărire continuă a însemnat foarte mult și a ajutat la recuperarea mea. Operația a trecut repede, doar două ore și câteva minute, însă postoperator am simțit cel mai mult ajutor.
A trecut pe la mine și Roxana Badea, psihologul BRAIN Institute. Eu nu mă consider un caz așa de grav, însă este de apreciat serviciul acesta și, cu siguranță, foarte util în multe cazuri. Din punct de vedere psihic, cea mai mare provocare este să treci peste o astfel de experiență, pentru că te aștepți să fii imobilizat la pat o perioadă. Nici nu ai acces la informație, și sună urât să zici că ai fost operat pe coloană, fiind și o zonă vitală, la fel ca și creierul.
Trebuia să mă externez de ieri, dar am ales să stau încă două zile să fiu sigur că sunt suficient de puternic pentru a mă întoarce cu salvarea acasă — pe targă, condițiile nu sunt excelente.
Recuperarea
Din câte am înțeles, recuperarea durează aproximativ trei luni. Dacă nu făceam operația, erau șanse să nu mă recuperez 100% și să rămân cu niște sechele pe coloană. Recuperarea va fi totală, fără limitări.
Sunt optimist, deoarece dr. Maior mi-a spus că implantul este făcut astfel încât toate funcțiile vertebrelor să fie la fel, iar vertrebra care a fost pusă se va reface, în timp, prin osificare. Partea de recuperare ține foarte mult și de mine. Până acum, nu mă doare, nu mă simt operat pe coloană cum se zice că ar trebui să te simți după o astfel de operație.
Urmează multă recuperare, mișcări cât mai dese, iar după controlul la o lună de la operație, sper să încep recuperarea propriu-zisă. Am înțeles că mai înotul ajută foarte mult; mi-am făcut deja și abonamentul la piscină. Până atunci, astăzi vin și colegii de la kinetoterapie să mă ajute cu programul de recuperare și să îmi arate mișcările pe care trebuie să le fac.
Poveste spusă de mama pacientului
Vă dați seama că m-am îngrozit când am auzit ce a pățit; nu vreau să treacă nimeni prin așa ceva. După ce am citit și eu despre ce se întâmplă la BRAIN Institute, am zis că trebuie să fie bine. Apoi, dr. Maior ne-a dat încredere prin prezența sa și felul de a vorbi, încă de la primul contact, de parcă ne cunoșteam de când lumea și eram prieteni.
Am rămas uimită să văd că este atât de bine după operație. Mă așteptam să îi fie rău, exact ca după o anestezie generală. Când m-am dus la Terapie Intensivă și l-am văzut că îmi zâmbește, nici palid, nici întubat, nu îmi venea să cred. Nu am cuvinte să descriu aceste sentimente. Le mulțumim din suflet tuturor celor din echipa BRAIN Institute.
Externarea
Sunt activ online: pot să scriu, să muncesc, doar că nu sunt prezent la birou. Cred că, după o lună, o să încep să merg la serviciu câteva ore. Am avantajul că meseria mea nu este limitată la a fi prezent la birou; nu trebuie să depun muncă fizică, sunt doar suport pentru echipă, iar asta o pot face de acasă.
Experiența de cross nu știu dacă o s-o mai repet, adică zona aceasta extremă, dar ca motociclist cu siguranță voi merge mai departe. Dacă aș fi fost pe motorul meu și în alte condiții, nu s-ar fi întâmplat acest incident mai mult ca sigur. A fost primul incident și sper, simt, că va fi și ultimul de genul acesta. Sunt începător, fiind al doilea an în care merg cu motorul, dar toată lumea mi-a zis — ca de la un motociclist la altul — că în trei luni pot să mă urc din nou pe motor și asta este foarte încurajator. Odată ce îți intră în sânge, nu vrei să te oprești.
Cuvânt de încheiere
Tehnologia și experiența medicilor te îndeamnă să ai încredere și să treci peste impasul care te-a adus aici. Clar recomand BRAIN Institute și altora. Știu că asta zic după operație, însă sper ca după recuperare să fiu și mai optimist, și să se confirme tot ceea ce simt acum.
Ce o să devină frustrant pentru mine este că alții nu pot să aibă acces la astfel de servicii. Toți oamenii ar trebui să aibă șansa să fie tratați așa.
Doamna Magdalena Gagiu suferă de mulți ani de poliartrită reumatoidă, tratament cortizonic cronic și osteoporoză secundară acestuia. Pe fondul unui traumatism vertebral minor, prin cădere de la același nivel în luna decembrie 2015, suferă o fractură vertebrală T11. Într-o primă fază, simptomatologia a fost dominată de dureri toraco-lombare intense, accentuate de mobilizare, dar fără deficite neurologice. În luna aprilie însă, din cauza compresiunii exercitate de fractură pe măduva toracală, se instalează parapareza (scăderea forței musculare în membrele inferioare), cu evoluție progresivă și imposibilitatea mersului.
Singura metodă de tratament posibilă într-o asemenea situație este decomprimarea măduvei prin laminectomie (îndepărtarea porțiunii din spate a vertebrei, arcul neural) și fixarea colanei cu tije și șuruburi, pentru refacerea stabilității. La pacienta noastră, dificultatea constă în osteoporoza severă, care făcea ca montajul spinal, cu tije și șuruburi, să nu aibă în ce să se fixeze, osul fiind prea moale.
În cele din urmă, soluția a fost să utilizăm ciment acrilic injectat în fiecare corp vertebral de la T9 la L2, mai puțin T11 — vertebra fracturată, înainte de implantarea șurubului. Astfel, șurubul se fixează în ciment, ceea ce conferă montajului o stabilitate deosebită. Practic, prin aceasta metodă, se evită complet toate problemele și complicațiile chirurgicale asociate osteoporozei severe și poliartritei reumatoide, iar pacienta are o șansă reală de recuperare neurologică.
Acum să aflăm și povestea spusă chiar de doamna Gagiu.
Drumul către BRAIN Institute
Peripeția a început cu o căzătură pe care am avut-o în casă, când voiam să îi dau ceva dintr-un dulap nepoțelului meu — am gleznele mai rigide, pe fondul unei artrite reumatoide de care sufăr de peste 30 de ani. În ziua aceea, duminică, nu m-a durut foarte tare, ci a început să mă doară mijlocul abia a doua zi.
Luni, m-am dus la reumatologie, însă doctorul meu era plecat. Am vorbit cu un alt medic, foarte cumsecade, care mi-a făcut o radiografie, însă nu a fost foarte concludentă. Medicul a presupus că s-au tasat puțin vertebrele și de aici se trăgea și durerea. Am început să iau pastile pentru durere. Aceasta însă se întețea și nu îmi trecea cu nicio pastilă. Am început să merg în două bastoane, din cauza durerii.
M-am programat din nou la reumatologie; am găsit liber abia peste vreo 12 zile. Între timp, am făcut și un RMN. De data aceasta, medicul reumatolog mi-a spus că probabil este o fractură. Nu știam cui să mă adresez. Niciunul dintre doctorii pe care i-am văzut nu mi-a spus să merg la neurochirurgie la un anumit spital.
Toată istoria mea, cu această artrită, este plină de fracturi. Acum doi ani, am avut o fractură de femur, care mi-a fost tratată și operată la un spital de stat, de un medic foarte bun și un om deosebit. L-am rugat să îmi recomande un neurochirurg care să se uite la RMN-urile mele. Am ajuns astfel la un coleg de-al dânsului, însă acesta s-a uitat cam sceptic la RMN-uri, mi-a cerut și alte analize, printre care și osteodensitometrie. A doua zi, când am venit cu toate analizele, medicul plecase deja în concediu.
M-a preluat medicul meu de la reumatologie și m-a internat, deoarece nu mai puteam să merg decât cu cârje sau cu cadru. Cu ajutorul perfuziilor și a Dexametazonului, durerile mi-au mai trecut, dar începeam să îmi mișc picioarele din ce în ce mai greu. Asta se întâmpla pe la jumătatea lunii aprilie. Medicul meu reumatolog, văzând că neurochirurgul nu s-a întors din concediu, l-a chemat pe colegul său din echipă, care s-a uitat la analize, însă nu prea știa ce tratament să îmi dea. L-am întrebat despre vertebroplastie — o metodă despre care aflasem de la doamna care mi-a făcut analiza de osteodensitometrie. Mi s-a spus că nu se face la ei, deoarece acolo unde este ruptă vertebra poate intra ciment și pot rămâne paralizată complet. Mi s-a recomandat însă să port un corset medical. Neștiind despre gravitatea fracturii, am acceptat; chiar a venit o fată de la o firmă specializată în corsete medicale să îmi ia măsurile.
Intervenția chirurgicală
I-am povestit medicului meu reumatolog tot ce s-a întâmplat, iar acesta a fost foarte nedumerit; situația era mult prea gravă pentru a putea fi rezolvată cu un corset. Atunci mi-a spus despre BRAIN Institute și despre faptul că aici sunt medici deosebiți, la care pot apela cu încredere.
Întâi am aflat despre dr. Sergiu Stoica, apoi m-am documentat și am văzut că echipa BRAIN Institute are și medici specializați pe chirurgia spinală, respectiv pe dr. Tiberiu Maior. Am citit foarte multe despre dânsul pe internet, apoi am luat legătura telefonic. Mi-a plăcut cum a vorbit cu mine, exemplele pe care mi le-a dat și toate informațiile de care mai aveam nevoie.
Am ajuns la BRAIN Institute și am stat de vorbă cu dr. Mihai Crăciun, care mi-a spus că sigur se poate rezolva. Apoi, când a venit dr. Tiberiu Maior de la Cluj Napoca, nu a stat prea mult pe gânduri: a zis că fractura trebuie operată cât mai repede.
La sfârșitul intervenției, dr. Maior mi-a spus zâmbind și foarte mândru că „a ieșit o lucrare extraordinară”, de parcă abia construise ceva. M-am bucurat nespus că operația a ieșit grozav, pentru că am fost într-o suferință cumplită.
Dr. Anca Vișan, neuro-anestezist la BRAIN Institute, este nemaipomenită și extrem de atentă. Anterior acestei intervenții, am avut câteva episoade traumatizante cu alți medici și, de foarte mulți ani, nu am mai făcut nicio anestezie. Am vrut să mă operez la un moment dat de pietre la vezica biliară, iar anesteziștii de acolo aproape m-au sugrumat la cât s-au chinuit să îmi bage tuburile pe gât. Nu mi-a venit să cred prin ce am putut să trec și cum am putut să fiu tratată. Știind prin ce am trecut, am avertizat-o pe dr. Vișan că nu pot fi intubată pentru că am gâtul mic și deschiderea mică — tot o consecință de-a artritei de altfel. Dânsa a zis că nu e nicio problemă, că se descurcă, și uitați că mi-a făcut anestezia. A venit după intervenție și mi-a povestit cu exactitate cum a procedat. Dr. Vișan este un om deosebit: m-a monitorizat pe tot parcursul șederii mele aici; m-a întrebat de gât, dacă mă mai deranjează; mi-a spus cum să am grijă de mine pentru că rinichii suferă din cauza anesteziei. Nu am văzut niciun anestezist care să fie atât de grijuliu, atent și bun ca om.
După intervenție, pot pleca deja acasă, la câteva zile, dar vreau să rămân pentru a face kinetoterapie. Dr. Maior mi-a spus că trebuie să fac aceste exerciții cel puțin 6 luni.
Experiența BRAIN Institute
M-a impresionat faptul că asistentele au niște metode deosebite de a aranja patul fără să te zdruncine, de a te îmbrăca fără să te doară, de a te ridica fără să facă un efort prea mare.
Sunt sincer impresionată de tot ce s-a întâmplat la BRAIN Institute. La început, eram sceptică cu acest spital, pentru că nu știam pe nimeni aici, iar cu dr. Maior am vorbit mai mult la telefon, dânsul fiind la Cluj Napoca. Totul a fost însă la superlativ și sunt mulțumită. Îmi place foarte mult cum este amenajat spitalul, faptul că este curat, precum și profesionalismul oamenilor de aici. Mai mult, toți sunt foarte drăguți și omenoși.
La doar trei ani și zece luni, Eva a învins primul ei obstacol, și probabil cel mai dificil dintre toate. Și-a păstrat candoarea și zâmbetul dulce, dar undeva în ochii ei albaștri vezi o forță inimaginabilă pentru un copil.
Am întâlnit-o pe culoarele BRAIN Institute, și i-am aflat povestea prin ochii mamei ei.
Primele simptome
În septembrie, nu avea absolut nimic, iar în octombrie a început să facă niște crize — noi nu le-am văzut ca fiind crize, am crezut că se prostește. Își ducea capul și ochișorii pe spate, se învârtea și scotea niște sunete ciudate. La început, am certat-o și i-am spus că nu se vor mai juca copiii cu ea dacă mai face așa. Am sunat-o pe educatoare să văd dacă are un comportament diferit la grădiniță, și aceasta mi-a spus că ar fi făcut ceva ciudat și că a uimit-o: își muta capul brusc în partea stângă, în episoade scurte de 30 de secunde.
Am fost cu ea la doi psihiatri, care au spus că nu pare a avea nimic pentru că reacționa foarte bine și povestea chiar ce se întâmplă în timpul crizelor. Aceștia ne-au recomandat să facem și investigații medicale. Am fost la medicul de familie, care ne-a trimis la un alt psihiatru, însă la acela nu am mai ajuns pentru că, între timp, a început să cadă. Am mers cu ea la Obregia, unde a văzut-o un doctor care ne-a trimis să îi facem electroencefalografie (EEG). Cât timp am așteptat, a făcut o criză chiar acolo. În timpul crizelor era oarecum conștientă: de exemplu, i-am oferit o bomboană și a luat-o.
Domnul doctor a consultat-o neurologic, s-a uitat pe EEG, și era bine. Nu avea o traumă neurologică, dar pentru o investigație mai bună ne-a recomandat să facem un EEG de siestă. Asta se întâmpla vineri, 23 octombrie. În cele două zile de așteptare până la programarea EEG-ului de siestă, crizele s-au întețit. Numai înainte și în timpul investigației a făcut în jur de patru crize. A doua zi, ne-a sunat domnul doctor și ne-a spus că are epilepsie și să o internăm.
Diagnosticul
Printr-o cunoștință, am ajuns la doamna doctor Mihaela Tobescu de la Gomoiu. Din punct de vedere neurologic, Eva era bine. I-am refăcut EEG-ul, în timpul căruia i-au surprins o criză. Doamna doctor ne-a dat un sfert de pastiluță de lamictal și ne-a recomandat să facem un RMN. Este foarte greu să găsești rapid o programare la RMN, mai ales când este necesară și anestezie — eram pe listele de așteptare peste tot. Între timp, am început să îi dau lamictal și nu a mai făcut nicio criză. Ne-am bucurat și ne rugam să fie doar o epilepsie.
Pe 9 noiembrie am făcut RMN-ul la care a reieșit că are o tumoră benignă. Ni s-a spus să o operăm cât mai repede, tumora fiind destul de voluminoasă — cam cât o nucă.
Am aflat despre domnul doctor Sergiu Stoica, am citit pe internet că ar fi cel mai bun, și am reușit să luăm legătura cu dumnealui. Am venit chiar a doua zi la consultație, a văzut RMN-ul și ne-a încurajat. Cu toate asigurările dumnealui că nu ar fi o operație atât de grea, mie tot îmi era teamă. Ne-a programat la operație peste o săptămână.
Nu putem pune în discuție ce se întâmplă în spitalele de stat. Am operat-o de polipi când avea un an și opt luni. Au fost foarte drăguți și acolo cu noi, dar condițiile nu se compară. Aici totul este pe bandă rulantă. În aceeași zi și în același loc, am rezolvat tot: am vorbit cu dr. Sergiu Stoica, apoi cu dr. Anca Vișan; am aflat ce analize sunt necesare și le-am făcut în aceeași zi; și am fost la consultație la doamna doctor pediatru. E incredibil!
La început, îi spuneam Evei că a răcit și mergem să vedem ce are. A afectat-o mult interacțiunea cu medicii, mai ales că la spitalele de stat e cum e și am stat la uși cu orele. După trei EEG-uri, două consulturi neurologice, și așteptări pe la uși, acasă se juca cu fratele ei mai mare Marc (8 ani și jumătate) spunându-i să închidă și să deschidă ochii, exact ca la EEG.
Când am aflat că are o tumoră, m-am gândit că trebuie să știe ce i se întâmplă, așa că i-am spus că are o bubiță pe creier. Spunea la toată lumea că merge la un doctor drăguț să îi scoată o bubiță. Doamna doctor m-a lăudat că i-am spus ce are, pe limba ei.
Operația
Când am vorbit cu domnul doctor Stoica despre operație, fratele Evei m-a rugat să îl întreb care sunt riscurile. Răspunsul pe care l-am primit a fost că riscul este să își miște mai greu, la început, mâna și piciorul stâng, dar să îi transmit lui Marc că domnul doctor o să i-o dea pe Eva înapoi așa cum i-o dă Marc domnului doctor, mai puțin acea bucățică, și că totul o să fie bine. Când a venit acasă după consultație, a luat-o în brațe și a început să plângă.
Săptămâna în care am așteptat până la operație a fost foarte grea, aveam niște stări contradictorii: pe de-o parte de-abia așteptam să treacă, pe de altă parte nu voiam să vină acea zi. Am plâns toată săptămâna, oriunde prindeam ocazia. Simțeam nevoia să spun, și în același timp să nu spun. De fiecare dată când povesteam, retrăiam aceleași momente și plângeam. De când am venit aici, de două ori mi-au dat lacrimile, dar nu am putut plânge — toată lumea este atât de drăguță, cum aș putea plânge? Nici în timpul operației, în cele două ore și jumătate, nu am plâns deloc — cumva cred că îți transferă din energia lor. De obicei, Marc nu mă sună, poate doar să mă întrebe dacă poate face un singur exercițiu suplimentar, în loc de două. Ieri m-a sunat să mă întrebe ce face Eva și a vrut să vorbească cu ea. I-a trimis jucăria lui preferată de când este el bebeluș ca să aibă grijă de ea. E clar că suntem cu toții afectați.
Eva nu a plâns deloc când a ieșit din operație. Mai mult decât atât, la câteva minute după operație desena și spunea că îi este foame. Am rămas surprinsă pentru că seara a și mers. Când spui operație pe creier te gândești că lucrurile acestea durează. M-am speriat când am vorbit cu un coleg care a fost operat de anevrism în alt spital și mi-a spus că și-a revenit repede, cam în trei luni. Mie domnul doctor îmi spusese că o externează în câteva zile.
Tot ce a spus domnul doctor așa a fost. Când mă gândesc că Eva a fost operată pe creier, și acum plecăm acasă, a treia zi, nu îmi vine să cred. Sunt fără cuvinte. E foarte greu să afli într-o lună de zile că fiica ta are epilepsie, apoi că are tumoră pe creier. Faptul că s-a rezolvat e minunat. Riscul de a nu-și mișca mâna și piciorul stâng nu s-a întâmplat, iar RMN-ul a ieșit foarte bine. Acum așteptăm și rezultatele biopsiei anatomopatologice. Sper să fie totul bine.
De la stânga la dreapta: Adriana (mama Evei), Eva și psihologul BRAIN Institute
Nu credeam că există, la noi în țară, spitale ca BRAIN Institute. Mi-a fost și rușine de teama mea, când îi vedeam domnului doctor zâmbetul și felul în care mă încurajează. La finalul operației, m-a întrebat “ați văzut că nu este chiar așa de greu?” Asistentele sunt și ele foarte drăguțe. I-au făcut Evei un halat special, i-au oferit un ursuleț pe care l-am numit Curajosul, a primit bomboane și tort — toată lumea a răsfățat-o.
Gânduri de final
Mi se pare că “mulțumesc” nu este suficient.
Când te gândești că medicii de aici sunt atât de tineri! Pe de altă parte, auzi despre minunile pe care le fac. Chiar de curând am auzit despre bebelușul operat în burtica mamei. Incredibil!
BRAIN Institute este un început pentru sistemul nostru medical. Poate vor reuși să îi atragă și pe alții care să le urmeze modelul, sau să încerce măcar. Cred că și medicii au nevoie de astfel de locuri. Nu poți să îți desfășori activitatea numai sub presiune și să faci operație după operație. Nu condamn medicii, ci sistemul, modalitatea de lucru, gradul de încărcare.
Există credința populară, chiar și în rândul specialiștilor, că o tumoră mare trebuie operată printr-o incizie mare. Chiar și în cazul neurochirurgiei, nu doar incizia, ci și voletul trebuie să fie cel puțin cât tumora. Această abordare era corectă în urmă cu 20-30 de ani, înainte de introducerea microscopului operator și a neuronavigației. În ziua de azi însă, cu tehnica și experiența potrivite, se pot opera, prin volete de dimensiunea unei monezi, tumori de dimensiuni impresionante. Cazul prezentat mai jos exemplifică perfect acest principiu.
Doamna P. avea dureri de cap și amețeli, cu tulburări de echilibru și de mers. RMN-ul cerebral a arătat o tumoră de ventricul lateral stâng de aproximativ 6 cm diametru, care producea distensia importantă a ventriculului și compresiune pe țesutul cerebral. Interesant a fost că pacienta avea și tulburări de scris și de calcul, precum și dezorientare stânga-dreapta din cauza compresiunii pe care tumora o exercita pe fibrele din substanța albă a lobului parietal stâng.
În mod evident, tumora trebuia operată. Însă cum? Și mai ales pe unde? Doamna P. este dreptace, deci emisferul stâng este cel dominant, responsabil de limbaj, citit, scris, calcul (deja afectate). Era esențial ca în alegerea strategiei de intervenție să ținem cont de toate acestea și, în mod evident, de principiile neurochirurgiei minim-invazive.
Rezultatul este vizibil pe RMN-ul postoperator: tumora de 6 cm diametru a putut fi îndepărtată printr-un volet de numai 2 cm. În felul acesta, ne-am asigurat că trauma chirurgicală asupra țesutului cerebral este minimă (în operație, ce nu vezi nu poți să strici), iar rezultatul clinic a fost pe măsură. Pacienta și-a revenit din anestezie imediat, manifestările de hipertensiune intracraniană au dispărut, iar în zilele care au urmat operației și celelalte deficite au început să se remită treptat. A fost externată ca toți ceilalți pacienți ai noștri și anume la 3 zile după operație.
Totul a început în noiembrie 2012. Pe vremea aceea, Cătălin avea 27 de ani și lucra. Într-o seară, a simțit o durere de cap neobișnuită, a devenit confuz, nu a mai putut să vorbească, iar apoi și-a pierdut conștiența. Ulterior, s-a dovedit că a fost de fapt o criză de epilepsie. Desigur, a fost dus la spital, unde i s-a făcut o tomografie computerizată (CT), apoi un RMN cerebral.
Diagnosticul a fost unul sumbru: tumoră cerebrală. Problema însă era localizarea –lobul temporal stâng– acolo unde se află centri esențiali pentru vorbire. Ca atare, tumora nu putea fi îndepărtată în totalitate fără a pune în pericol limbajul.
Cu toate riscurile, Cătălin a acceptat operația, care a avut loc în aceeași lună, la Spitalul Județean Timișoara. Abordarea a fost una prudentă, pentru a nu afecta limbajul, iar rezecția parțială (aproximativ 50% din tumoră). Cu toate acestea, în primele două zile după operație, Cătălin nu a putut vorbi. Ulterior, încet-încet, și-a reluat limbajul, chiar dacă cu unele dificultăți. Vestea bună a fost că tumora era benignă (gradul II), așa că nu a fost nevoie de radioterapie sau citostatice. RMN-urile de control însă au arătat că tumora reîncepea să crească, după o perioadă inițială de stagnare.
Cătălin a venit la BRAIN Institute cu speranța că aici se va putea face ceea ce nimeni în altă parte nu s-a încumetat: să scoată tumora în totalitate, fără a-i afecta vorbirea. Știa că aici exista experiența necesară pentru procedura specială numită operație pe creier cu pacientul treaz (awake brain surgery). Era singurul mod în care ar fi putut să scape de tumoră și, după aceea, să mai poată vorbi.
Primul consult a fost la dr. Sergiu Stoica, care i-a explicat ce urmărim în cadrul operației și cum se va desfășura aceasta. A urmat consultul pre-anestezic cu dr. Anca Vișan, de la care a aflat cum va decurge anestezia: va fi adormit, i se va monta o sondă subțire pe nas prin care va respira, apoi va fi trezit și i se va cere să vorbească și să își miște mâna și piciorul drept. În acest timp, dr. Stoica va îndepărta tumora, stimulând periodic suprafața creierului cu un curent electric foarte slab pentru a testa localizarea centrilor pentru limbaj. După ce toată tumora este scoasă, Cătălin va fi din nou anesteziat și adormit pentru ultima parte a operației (închiderea).
A fost nevoie de un nou RMN care să permită utilizarea neuronavigației. Este foarte important ca, în timpul operației, chirurgul să știe în permanență unde operează, iar neuronavigația funcționează exact ca un GPS, oferind în permanență informații în acest sens.
Operația a început în jurul prânzului. Cătălin a dormit în primul sfert de oră din intervenția propriu-zisă . După ce s-a oprit medicația anestezică, la aproximativ 5 minute, s-a trezit. Nu putea să își miște capul care era fixat bine, însă putea vorbi și își putea mișca mâinile și picioarele. Partenerul de conversație a fost dr. Vișan, care l-a ținut de vorbă aproape două ore. În acest timp, echipa neurochirurgicală formată din dr. Sergiu Stoica și dr. Mihai Crăciun se ocupa de tumoră. Când au ajuns în porțiunea posterioară, acolo unde exista riscul cel mai mare pentru limbaj, s-a folosit intensiv electrostimularea bipolară pentru a identifica zonele funcționale.
A existat un moment în care Cătălin a avut probleme cu vorbirea, moment în care am considerat că este periculos să continuăm rezecția. Mai rămăsese foarte puțin, probabil 2-3% din toată tumora inițială, însă riscul să afectam definitiv limbajul era prea mare.
Când s-a terminat operația, iar Cătălin s-a trezit din anestezie vorbea fluent, chiar dacă cu unele dificultăți. A doua zi, însă, acestea au dispărut complet. RMN-ul de control ne-a confirmat că am reușit să îndepărtăm peste 95% din tumoră, ceea ce înseamnă enorm din punct de vedere al prognosticului.
Cătălin a plecat acasă a treia zi după operație vorbind normal și, practic, fără tumoră. Va reveni pentru RMN-ul de control periodic pentru că vom ține sub observație acel mic rest tumoral, însă suntem siguri că el nu va crea probleme mulți ani de acum înainte.
Daniela are 18 ani și se luptă cu o boală teribilă: epilepsia. Primele crize au început în jurul vârstei de 13 ani și, deși nu erau convulsive, i-au afectat enorm viața. Totul începea cu un miros urât sau cu o senzație de déjà-vu, după care Daniela se oprea din ceea ce făcea și pierdea contactul cu lumea înconjurătoare. La început rare, crizele au devenit din ce în ce mai dese și au fost mult timp etichetate drept “căderi de calciu”.
Abia după ce a ajuns la un neurolog și a efectuat o electroencefalogramă, a devenit clar faptul că era vorba despre crize epileptice și s-a putut administra un tratament. Acesta, însă, nu a oprit complet crizele, ci doar le-a rărit pentru o anumită perioadă de timp, după care a fost nevoie de creșterea dozei și de adăugarea a încă unui medicament și a încă unuia, fiecare în doze din ce în ce mai mari, până când au început să apară reacțiile adverse. Cea mai simplă dintre acestea a fost o alergie la unul dintre medicamentele antiepileptice. Mai greu de combătut, însă, au fost creșterea în greutate, tulburările de metabolism și dereglările hormonale. Mai mult, deși medicamentele erau în doze foarte mari, crizele continuau să apară.
Primele speranțe au venit în urma consultului de neurologie – epileptologie efectuat de dr. Ioana Mîndruță, Medic Asociat BRAIN Institute, în urma căruia Daniela a aflat că pentru boala ei există o soluție definitivă. Pe RMN-ul cerebral s-a observat o modificare la nivelul lobului temporal drept, mai precis hipocampul drept, unde exista o zonă cu priză de contrast și parțial calcificată. Electroencefalograma a arătat că acolo se află sursa crizelor de epilepsie și, ca urmare, i s-a propus Danielei o intervenție chirurgicală prin care să se îndepărteze această leziune. Operația nu urma să fie una simplă, întrucât acea modificare era situată în profunzimea creierului, într-o zonă cu numeroase vase de sânge. Din acest motiv, la spitalul respectiv, i s-a spus că nu se poate face operația, considerându-se prea riscantă.
În cele din urmă, la recomandarea doctoriței Mîndruță, Daniela a ajuns la BRAIN Institute, singurul spital din România în cadrul căruia se efectuează intervenții chirurgicale pentru epilepsie în deplină siguranță, beneficiind de neuronavigație, RMN intraoperator și posibilitatea de a trezi pacientul în timpul operației (awake surgery). În cazul Danielei, nu a fost necesară această ultimă metodă, leziunea epileptogenă fiind situată pe partea dreaptă, în emisferul nedominant, neresponsabil de limbaj.
Intervenția a decurs fără incidente, echipa operatorie a fost alcătuită din dr. Mihai Crăciun (neurochirurg) și dr. Anca Vișan (neuroanestezist), sub supravegherea dr. Ioana Mîndruță (neurolog) și dr. Sergiu Stoica (neurochirurg). Operația a durat cca. 4 ore, timp în care s-a îndepărtat nu doar porțiunea de țesut cerebral care apărea modificată pe RMN, ci și capul hipocampului și nucleul amigdalian, două structuri aparent normale, dar care, așa cum a arătat electroencefalograma, aveau un rol în producerea crizelor.
Daniela s-a trezit cu bine din anestezie, fără deficiențe neurologice, iar RMN-ul de control efectuat a doua zi a arătat rezecția completă a leziunii epileptogene. Externarea s-a realizat la trei zile după operație, așa cum i-a fost promis. Daniela nu a mai făcut crize epileptice după operație, însă va trebui să continue câteva luni cu aceleași doze de medicație, până când se consolidează vindecarea creierului acolo unde s-a realizat intervenția. Ulterior, se vor scădea progresiv atât dozele, cât și numărul medicamentelor, până când administrarea acestora va fi stopată definitiv, iar diagnosticul de epilepsie va fi doar o amintire neplăcută.
Doina a fost operată prima oară în 2009; lucra la Sofia pe vremea aceea. În luna martie a început să acuze dureri de cap, astenie și stare de greață. Toate acestea s-au agravat progresiv până când, într-o zi, a făcut mai multe crize convulsive. A ajuns la spital, i s-a făcut un computer-tomograf și s-a descoperit o tumoră cerebrală frontală stângă. A fost operată de urgență: i s-a îndepărtat o tumoră cerebrală care infiltra lobul frontal stâng. Diagnosticul anatomopatologic a fost de astrocitom anaplazic, o tumoră agresivă, pentru care a trebuit să facă radioterapie și chimioterapie citostatică.
Lucrurile au mers spre bine, fără complicații sau sechele, și Doina a putut să își reia o viață normală. Odată la șase luni, făcea un RMN de control; până recent, acesta arăta bine. În luna martie a anului trecut a apărut o priză de contrast pe RMN, în spatele zonei de unde a fost îndepărtată tumora. Era un lizereu fin localizat în imediata apropiere a unuia dintre centrii limbajului (aria Broca, prin care se produce limbajul); exista riscul ca la o eventuală intervenție chirurgicală să se lezeze acest centru și Doina să nu mai poată vorbi. Din acest motiv, s-a decis amânarea operației și repetarea RMN-ului peste șase luni. Din păcate, acesta nu a arătat bine. Mica zonă de priză de contrast s-a extins și a aparut și edem cerebral în jurul ei, semn că avem de-a face cu o tumoră activă. Nu mai putea fi vorba de o nouă amanare, operația trebuia făcută.
Pentru că exista riscul de afectare permanentă a limbajului, ne-am decis să facem operația cu controlul acestuia, adică awake brain surgery sau operație cu pacientul treaz. Ce înseamnă asta? Operația începe, ca de obicei, cu pacientul anesteziat — ce-i drept, o anestezie mai specială. După ce expunem suprafața creierului, trezim pacientul și îl punem să execute diferite sarcini, în funcție de situație; în cazul Doinei, limbajul fiind vizat, i s-a explicat că va trebui să vorbească în timpul operației. În acest timp, echipa operatorie aplică un mic curent electric pe suprafața creierului, care blochează pentru o scurtă perioadă de timp funcționarea acelei zone a creierului. Când am fi întâlnit unul dintre centrii limbajului, sau conexiunile lui, pacienta nu ar mai fi vorbit, iar noi am fi știut că acolo nu avem voie să operăm.
Zis și făcut. Doina a înțeles ce trebuie să facă, a fost de acord și operația a demarat. Ca să nu aibă dureri, incizia la scalp a fost infiltrată cu anestezic local, iar ca să poată vorbi fără a fi detubată, Doina a fost intubată pe nas, o procedură delicată, dar eficientă. Poziția pe masa de operație este, de asemenea, foarte importantă; pacientul va fi treaz câteva ore și trebuie să se simtă confortabil.
Pentru că prima parte a intervenției (incizia la piele și desfacerea căpăcelului osos – voletul) este și cea mai dureroasă, Doina a fost inițial adormită. După un sfert de oră, când creierul era deja expus, medicația anestezică a fost oprită și Doina s-a trezit — greu, ca dintr-un somn bun, dar s-a trezit. Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist, BRAIN Institute) îi punea diferite întrebări; îi arăta obiecte și o punea să le denumească, să precizeze culorile și la ce folosesc acele obiecte; să povestească întâmplări din vacanță și despre familie — orice, numai să vorbească. Și a vorbit aproape două ore. În acest timp, Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg, BRAIN Institute) stimula suprafața creierului în căutarea ariei Broca, prin care se produce limbajul. Din fericire pentru toată lumea, nu a găsit-o. Foarte probabil, acest centru era deplasat de către tumoră. Astfel, tumora a putut fi îndepărtată în totalitate. La sfârșitul rezecției, nu mai exista tumora cerebrală, iar Doina vorbea în continuare. Au existat câteva mici greșeli, dar nimic grav, nimic permanent. Ultima parte a operației a decurs simplu, fără incidente, dar Doina a fost adormită pentru a nu avea dureri
A doua zi după operație a făcut RMN-ul de control, care arată foarte bine: tumora a fost scoasă în întregime și nu avem alte complicații. La două zile de la operație Doina se simțea bine: vorbea bine și fluent, doar se mai încurca atunci când se grăbea. După 2-3 săptămâni, când a dispărut edemul cerebral din lobul frontal stâng, nu mai exista nicio problemă de limbaj.
Zilnic îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost dat să întâlnesc, în momente foarte dificile ale vieții mele, un colectiv atât de tânăr, dar extrem de profesionist, pentru care pacientul este în primul rând un OM, și apoi un bolnav.
Nu am cuvinte prin care să îmi exprim mulțumirea pentru încrederea pe care dr. Sergiu Stoica mi-a insuflat-o încă de la prima întrevedere. Fără această încredere nu aș fi avut curajul să intru în intervenție, și nici puterea de a mă gândi că viața mea poate merge înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fără această încredere nu m-aș fi putut bucura, alături de cei dragi, de evenimentul mult așteptat: nunta băiatului nostru.
De asemenea, îi mulțumesc domnului doctor pentru profesionalismul cu care a efectuat intervenția, prin metode moderne, alături de echipa medicală pe care o coordonează.
Mulțumesc mult doamnei doctor Anca Vișan, atât de delicată, și totuși atât de riguroasă. Nu în ultimul rând, îi mulțumesc domnului doctor Mihai Crăciun, un profesionist și un bun psiholog.
Pe lângă profesionalismul întregului colectiv, am rămas impresionată de dăruirea, calmul, bunătatea și promptitudinea de care dau dovadă tinerele asistente care trec, asemenea unor „albinuțe”, pe la patul pacienților și care știu să aline orice durere cu zâmbetul pe buze.
Mulțumesc mult doamnei Camelia Barbu pentru meticulozitatea și răbdarea de care dă dovadă în relațiile cu toți pacieții.
Siguranța, unitatea, prietenia, precum și respectul pentru pacienți, calități deosebite ale acestui colectiv, sunt meritul unui om și profesionist deosebit: domnul doctor Sergiu Stoica, care prin naturalețe și devotament față de profesia de medic știe să atragă oameni de valoare.
Deși a fost o încercare grea în viața mea, mă bucur că am trăit clipa în care am descoperit că în Romania sunt clinici dotate la standarde internaționale și medici extraordinari, care după ce s-au instruit în strainatate revin în țară și tratează pacienții cu mult profesinalism și omenie. Jos pălăria în fața întregului colectiv de profesioniști și oameni de la BRAIN Institute.
Așa cum m-a asigurat domnul doctor Sergiu Stoica, mă simt extraordinar și chiar uneori uit că am avut o intervenție chirurgicală pe creier și mă bucur din nou de viață, lângă familia care mi-a fost mereu alături.
Vă mulțumesc tuturor, vă doresc mult succes în activitatea de zi cu zi și mă rog la bunul Dumnezeu să vă dea multă sănătate.
Pe data de 11 aprilie 2014, Denisa Bucur, o tânără de numai 26 de ani, a fost operată de astrocitom difuz de către echipa BRAIN Institute. Poate vă amintiți de ea și de intervenția awake brain surgery (operație cu pacientul treaz).
De ce trebuie să trezim pacientul când este operat pe creier? Este această experiență traumatizantă? Răspunsul îl vom afla chiar de la Denisa, care ne-a împărtășit povestea văzută prin ochii ei.
La o lună și jumătate de la operație, Denisa s-a întors la consultul post-operator. După consult, ne-a acordat câteva minute pentru a ne povesti –foarte dezinvoltă și sociabilă— ce a însemnat pentru ea această experiență.
Pe scurt, Denisa este o tânără vivace din Târgoviște, care lucrează în bancă de trei ani. Ea vorbește trei limbi străine: engleză, franceză, portugheză și latina — pe care o știe la perfecție. Acum, haideți să-i aflăm povestea!
Primele simptome
Pe la jumătatea lunii martie, am avut prima criză: am simțit o tensiune imensă în urechi și în ceafă, și un miros foarte puternic –plăcut, dar foarte puternic—, ca și cum aveam o sticlă de parfum la nas. Eram efectiv inconștientă, doar că stăteam în picioare. A durat un minut, maxim două, după care mi-am revenit. Am crezut că este din cauza stresului, a oboselii, a lipsei de calciu și magneziu etc. După această criză, eram ca înainte.
După fix o săptămână, înainte să plec la serviciu, am făcut a doua criză. Deși am realizat că este ceva mai mult decât o cădere de calciu și magneziu, după ce mi-am revenit, m-am îmbrăcat și am plecat la serviciu. În jurul prânzului, am avut o a doua criză, cu aceleași simptome și la fel de intensă. Era ciudat faptul că, în timpul crizei, nu vorbeam în limba română, ci în engleză sau în franceză. Această a treia criză a fost deja un semnal de alarmă, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți, că trebuie să ajung la un medic neapărat.
Consultul general
Soțul meu m-a luat de la serviciu și m-a dus la un medic internist din Târgoviște. Dânsul m-a consultat, mi-a pus foarte multe întrebări, și a avut inspirația și priceperea de a-mi face trimiterea la neurologie.
M-am dus la neurologie în spital, la urgență, unde erau foarte mulți oameni. Bineînțeles că mi s-a spus că nu mă vede niciun neurolog, atâta timp cât trimiterea nu este de la internistul lor din spital – tipic românește, tipic spitalelor de stat. Când am aflat că oamenii așteptau de dimineață să intre și era deja șase seara, mi-am dat seama că nu are rost să stau niște ore bune să aștept la un medic internist, și apoi încă niște ore pentru a intra la neurolog, așa că am plecat.
Am avut noroc să găsesc un neurolog la o policlinică de lângă spital, deși era vineri seara. Vâzând cât de disperată și stresată eram, mi-a spus să intru. I-am povestit ce am pățit, mi-a pus mai multe întrebări, și apoi mi-a dat trimitere la EEG (electro-encefalogramă), pe care am făcut-o pe loc. În cele 12 pagini de EEG, a apărut o foarte mică neregularitate pe ultima pagină. Neurologul mi-a spus că nu am nimic și să mă liniștesc, dar mi-a făcut trimitere și la RMN.
După trei zile, luni, am făcut un RMN la o clinică din Târgoviște, unde imagistul era foarte priceput. Mi-a spus ca am un gliom care trebuie văzut neapărat de un neurochirurg.
Primul consult la neurochirurgie
Sâmbătă m-am întâlnit cu un medic de la un spital de stat din București, și am avut un șoc. Nu mi-a pus niciun diagnostic: pur și simplu mi-a spus că este o formațiune, dar nimic exact. De asemenea, mi-a spus că este operatoriu, și că trebuie neapărat să fac intervenția în săptămâna ce urmează. Cred că mai avea puțin să-mi spună că o să mor dacă nu mă operez. În rest, mi-a mai spus că o să mă radă complet în cap, cicatricea o să fie undeva la 15 cm, costurile vor fi de minimum 30-40.000 de euro, va trebui să fac chimioterapie etc.
Toate aceste informații le-am aflat în urma a vreo 20 de întrebări pe care le puneam. Doctorul nu mi-a dat nicio informație, doar mi-a răspuns foarte rece și monosilabic —cu da și nu— la întrebările pe care i le puneam. Am rămas șocată. Neavând altă părere, credeam tot ce zicea — mai ales că era un medic în vârstă, cu experiență, care îi învăța și pe alții, fiind profesoară.
Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute
În tot acest timp, tatăl meu a întrebat în stânga și în dreapta care ar fi cea mai bună soluție pentru situația mea. Din șapte surse diferite, care nu se cunoșteau între ele, am primit recomandarea de a merge la Dr. Sergiu Stoica. Dacă nici asta nu este soartă și dovada că Dumnezeu există, alteva nu am ce să zic.
Am venit marți, la șapte seara, și m-a consultat Dr. Mihai Crăciun, întrucât Dr. Sergiu Stoica nu putea atunci. Am fost uimită imediat, pentru că dl. dr. Crăciun vedea RMN-ul pentru prima oară, și după nici un minut, mi-a spus direct că este un astrocitom benign și să stau liniștită că nu este nevoie să-mi fac testamentul — s-a dovedit a fi pe gustul meu ca om, având simțul umorului.
Apoi mi-a dat toate informațiile de care aveam nevoie: mi-a spus că este operabil, m-a întrebat dacă iau pastile pentru crizele pe care știa că e posibil să le am, mi-a spus să stau liniștită că nu o să mă radă în cap și că o să am o cicatrice de 6-7 cm maxim (ascunsă în păr să nu se vadă).
Am plecat de aici veselă, dacă vă puteți imagina, deși aflasem că am o tumoră pe creier. După șocul pe care l-am avut dincolo, deja eram veselă și optimistă. Am sunat și m-am programat cât mai repede pentru operație (vineri, 11 aprilie), pentru că nu am vrut să aștept, mai ales că venea și Paștele.
Intervenția awake brain surgery
Înainte de operație, am făcut niște analize, care au ieșit bune: nu aveam nimic la inimă, la sânge etc. Doar pe creier aveam o mică tumoră, dar în rest totul era perfect.
Deoarece tumora era situată în centrul vorbirii, medicii mi-au spus că vor trebui să mă trezească în timpul operației, pentru a nu mă lăsa cu sechele. Întrucât țesutul normal nu putea fi deosebit de cel al tumorei, trebuiau să verifice permanent dacă vorbesc corect, dacă îmi dau seama când ceva este greșit, când mă blochez, când nu mai pot vorbi sau când încep să vorbesc aiurea, pentru a nu tăia țesut sănătos și astfel să nu mai pot vorbi normal după intervenție.
Inițial aș fi vrut orice în afară de asta. Am întrebat dacă nu se poate cu anestezie completă: să mă ducă în operație, să mă adoarmă și să mă trezesc direct, bine și operată. Nu vroiam să fiu trează pentru că, fiind conștientă, aș fi știut că cineva umblă în creierașul meu în timp ce eu vorbesc. Însă, încrederea care mi-a fost insuflată înainte de operație, primind efectiv toate informațiile și răspunsuri la toate întrebările, mi-a creat o încredere foarte mare. Practic, m-am dus ca la coafor, ca la prietena mea la care merg de 14 ani și nu-mi fac griji că voi păți ceva.
Dr. Anca Vișan m-a pregătit psihic cu multe zile înainte de operație: mi-a explicat că o să fie alături de mine pe toată perioada când sunt trează, că o să vorbesc cu dânsa și că o să-mi pună mai multe întrebări. A fost surprinsă să afle câte limbi străine vorbesc, și mi-a spus că portugheză nu știe — i-am zis să stea liniștită, că nici eu nu mă înnebunesc după ea.
Joi, cu o seară înaintea operației, m-am internat, întrucât mai erau necesare anumite lucruri pentru ca totul să meargă perfect la operație. Apoi, vineri la prânz am intrat în operație. Îmi aduc minte tot. Știu că am fost trează vreo două ore din cele cinci ore și jumătate de operație. Îmi aduc aminte că am vorbit cu Dr. Anca Vișan în limba română, engleză și franceză. Știu că la început mi-a pus tot felul de întrebări. Apoi am râs, am povestit, le-am dat și o rețetă de lasagna, sugestii de make-up etc.
Dr. Vișan m-a ținut de mână pe tot parcursul operației, ceea a fost fantastic, și mă liniștea. La un moment dat, chiar am râs copios pentru că mă întrebase și Dr. Crăciun ceva, și i-am spus că îi răspund doar dacă mă ține de mână, dar nu putea că avea mănuși. Ne-am distrat, ziceai că suntem la o petrecere, doar că eu eram singura euforică.
A fost foarte bine, nu am fost panicată nici măcar o clipă. Nu a existat vreun moment să fiu neliniștită sau să mă panichez. M-am mirat și eu, și încă mă mir, de cât de puternică am fost. A fost ca și cum stau de vorbă cu cineva acum.
Post-operator
Ulterior, m-am refăcut destul de repede. După anestezie nu m-am simțit rău. Auzisem de la cunoștințe, care s-au mai operat și au avut anestezie totală, că le-a fost rău și au vomitat când s-au trezit. Dar la mine nu a fost cazul: m-am trezit ca acum, vorbeam, nu aveam nimic. Am stat o noapte la Terapie Intensivă, și apoi la doar două zile am plecat acasă.
Foto credit: David Muntean
O săptămână de zile am luat mai multe pastiluțe pe zi, dar după ce le-am terminat, încet-încet m-am refăcut complet. În maximum o lună am fost ca nouă.
Incizia nu m-a incomodat deloc. Trebuia de două ori pe zi să mă dezinfectez cu betadină, dimineața și seara, dar deja s-au rupt firele, s-au resorbit, deja e totul bine — față de spitalul de stat, unde trebuia să stau opt zile internată ca să-mi scoată firele.
La consultația de acum, respectiv cea de o lună de la operație, mi-au spus că totul e bine și să nu mă îngrijorez. Trebuie să revin pentru RMN la trei luni, apoi la șase luni și apoi câte unul pe an, ca să supraveghem problema. Din ce mi-a spus dl. dr. Stoica, cu cât e mai mult disecată tumora, cu atât e riscul mai mic să recidiveze. Iar cum eu mai am doar o fâșiuță cât o foaie de hârtie, riscul este foarte mic.
Concluzii și recomandări
O experiență de genul acesta inevitabil te schimbă și pe tine, și pe apropiații tăi. Colegele mele, de exemplu, care mă știu de trei ani de când lucrăm împreună, au rămas fără cuvinte când au aflat povestea mea. Acum s-au apucat toate să își schimbe stilul de viață într-unul cât mai sănătos. Cu atât mai mult, și eu m-am schimbat foarte mult, dar în bine. Nimic rău.
Cu toate că nu am considerat această experiență traumatizantă, cunosc persoane care se panichează, plâng și se îngrijorează pentru nimicuri, deci este evident cum ar reacționa într-un caz de genul acesta. Sunt și oameni care, dacă sunt tari și puternici, pot să treacă prin experiența asta foarte ușor. Dacă au și norocul să ajungă pe mâna unor asemenea medici, cu atât mai mult nu au de ce să se îngrijoreze.
De la stânga la dreapta: Dr. Sergiu Stoica, Denisa Bucur și Dr. Mihai Crăciun
De asemenea, aș vrea să le spun persoanelor care trebuie să treacă prin aceeași intervenție, în primul rând, că este esențial să aibă mai multe păreri, niciodată să nu se oprească la prima. Vă dați seama ce ar fi fost dacă eu m-aș fi oprit la prima! În al doilea rând, cu cât află mai multă lume de locul acesta, cu atât mai multă lume o vină aici. Eu una recomand 100% echipa BRAIN Institute. Și în al treilea rând, am înțeles că te ajută foarte mult starea de spirit, liniștea pe care o ai atât în timpul operației, cât și după. Trebuie să ai credință, să fii cât mai puternic și mai optimist. Pentru că, ulterior, dacă ajungi pe mâna medicilor care trebuie, nu mai ai nicio problemă.
Pe viitor, Denisa își dorește cu nerăbdare să fie mămică. Deși a primit acordul medicilor noștri, vrea să mai aștepte aproximativ un an să fie cât mai sigură că totul este în regulă. Noi îi urăm multă sănătate în continuare atât ei, cât și familiei sale. Îi mulțumim că ne-a ales pe noi să-i fim alături în aceste momente și, de asemenea, pentru cuvintele frumoase cu care a povestit despre noi. Nu în ultimul rând, îi mulțumim pentru deliciosul tort de ciocolată pe care ni l-a oferit la externare.
La început, îi spuneam Evei că a răcit și mergem să vedem ce are. A afectat-o mult interacțiunea cu medicii, mai ales că la spitalele de stat e cum e și am stat la uși cu orele. După trei EEG-uri, două consulturi neurologice, și așteptări pe la uși, acasă se juca cu fratele ei mai mare Marc (8 ani și jumătate) spunându-i să închidă și să deschidă ochii, exact ca la EEG.
