Categorie: Poveștile medicilor BRAIN Institute

O profesoară primește o a doua șansă la viață datorită unui fost elev

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on O profesoară primește o a doua șansă la viață datorită unui fost elev

O profesoară primește o a doua șansă la viață datorită unui fost elev

Doamna A, profesoară dedicată la Colegiul Național „Sfântul Sava”, nu se aștepta ca o simplă investigație medicală să se transforme într-o călătorie emoționantă spre o nouă viață. Totul a pornit de la o examinare CT de rutină, recomandată de medicul care îi monitoriza funcția tiroidiană.

Rezultatul a fost o descoperire neașteptată: un anevrism cerebral, o afecțiune potențial gravă, dar asimptomatică. Vestea a fost șocantă, dar a venit la timp, oferindu-i șansa unei intervenții prompte și a unei vindecări complete.

Destinul a condus-o către un neurochirurg care s-a dovedit a fi chiar un fost elev al Colegiului unde doamna A. predă.  Dr. Sergiu Stoica, de la Brain Institute, a analizat opțiunile și a recomandat o intervenție chirurgicală pentru tratarea anevrismului.

„Pur și simplu am descoperit acest anevrism pentru că așa a vrut Bunul Dumnezeu”, spune doamna A. „Medicul radiolog mi l-a recomandat pe Dr. Sergiu Stoica ca fiind singurul specialist din România care putea realiza o operație atât de complexă, fără complicații. Ulterior, am aflat că și o colegă de catedră a fost operată cu succes de domnul doctor, consolidând încrederea mea în el.”

„Am luat imediat decizia de a mă opera”, mărturisește doamna A. „Am simțit o conexiune specială cu domnul doctor, o încredere bazată nu doar pe profesionalismul său, ci și pe această legătură neașteptată. Dr. Stoica nu era doar un medic talentat, ci și un fost elev al Colegiului „Sfântul Sava”, unde predau de 25 de ani. Mai mult, a fost coleg cu fiica mea dar în generații diferite.”

Intervenția chirurgicală a decurs impecabil, prin implicarea intregii echipe medicale. Mulțumiri speciale au fost adresate de pacienta și pentru doamna Dr. Anca Vișan – medic primar neuroanestezie, care i-a fost alături pe toată perioada.

„Am fost operată cu sufletul, nu doar cu bisturiul”, spune doamna A cu emoție. „L-am simțit pe domnul doctor foarte aproape, la fel și întreaga echipă. M-am simțit în siguranță din prima clipă.”

Povestea doamnei A este o lecție de speranță și o dovadă a miracolelor care se pot întâmpla atunci când destinul te conduce către oamenii potriviți. Este o poveste despre a doua șansă la viață, despre profesionalism și dedicare, dar și despre conexiunile neașteptate care ne pot schimba destinul.

Dr. Oana Tarța-Arsene, medic primar neurologie și epileptologie pediatrică: „Micii pacienți sunt rațiunea pentru care practic această specialitate.”

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Dr. Oana Tarța-Arsene, medic primar neurologie și epileptologie pediatrică: „Micii pacienți sunt rațiunea pentru care practic această specialitate.”

Oana Tarța-Arsene neurologie pediatricăDr. Oana Tarta-Arsene este medic primar neurologie și epileptologie pediatrică în cadrul BRAIN Institute, această specialitate jucând un rol important în evaluarea neurologică periodică a copiilor născuți prematur, precum și a tuturor copiilor cu risc de a dezvolta sechele neurologice, având drept scop depistarea și tratarea precoce a oricărei afectări a sistemului nervos.

Absolventă a Facultății de Medicină Generală UMF „Carol Davila” din București, Dr. Oana Tarta-Arsene a urmat rezidențiatul în specialitatea neurologie-pediatrică, în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”, sub îndrumarea Prof Dr. Sanda Magureanu. În perioada 2005 – 2010 a fost medic specialist în specialitatea neurologie pediatrică, în martie 2010 devine medic primar, iar în 2012 devine Doctor în medicină susținând lucrarea „Contribuția Rezonanței Magnetice funcționale în evaluarea ariei limbajului la copii cu epilepsie focală non-lezională.”

Cum v-ați hotărât să urmați o carieră în medicină și ce v-a determinat să vă orientați către neurologie pediatrică?

Decizia mea de a fi medic pornește de la o întâmplare din școala generală. O colegă, în pauza dintre ore, a căzut și și-a fracturat mâna. I-a fost frică să spună ce s-a întâmplat profesorilor, iar eu, prietena ei, m-am oferit să merg cu ea la spital. Am „chiulit” de la școală și ne-am petrecut ziua la camera de gardă a Spitalului de Copii M.S Curie. A fost o zi impresionantă. Nu numai prin atmosfera energizantă specifică unei camere de gardă, dar mai ales din perspectiva calitatății oamenilor de acolo, care erau inteligenți, dedicați și știau atât de multe lucruri ca să rezolve o problemă.

Mi-a placut și m-am hotărât să dau la medicină. Pentru admiterea la facultate am învățat, cu dorința de a reuși ceea ce mi-a permis să intru din primul an. Examenul de admitere m-a învățat că dacă faci ceva cu plăcere și pasiune, poti reusi să faci ce-ți dorești fără să pară prea dificil. 

(mai mult…)

Dr. Alin Chirteș, medic specialist neurochirurg: „Nu suntem tehnicieni în faţa unei maşinării stricate, suntem oameni, faţă în faţă cu alţi oameni.”

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Dr. Alin Chirteș, medic specialist neurochirurg: „Nu suntem tehnicieni în faţa unei maşinării stricate, suntem oameni, faţă în faţă cu alţi oameni.”

Dr. Alin Chirteș este, de peste 5 ani, medic specialist neurochirurg în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central din București. S-a alăturat recent echipei BRAIN Institute, unde formează, alături de dr. Tiberiu Maior, echipa dedicată chirurgiei spinale.

L-am invitat pe dr. Chirteș să ne împărtățească viziunea dumnealui despre neurochirurgia modernă, despre relația medic-pacient, dar și despre viitorul neurochirurgiei, în interviul de mai jos:

Cum v-ați hotărât să urmați o carieră în medicină și ce v-a determinat să vă orientați către neurochirurgie?

Hotărârea de a urma medicina a venit treptat pe perioada liceului , am fost influenţat de fratele meu mai mare care era student la medicină şi de unchiul meu, medic de profesie.

Orientarea spre Neurochirurgie trebuie să recunosc că a fost un joc al sorţii (joc fericit, de altfel). În momentul alegerii specialităţii nu ştiam prea multe despre neurochirurgie, iar descoperirea specialităţii a fost plină de satisafactii.

Ce vă motivează cel mai mult în activitatea pe care o desfășurați? 

Pot să spun că sunt un om norocos, întrucât vin cu drag la spital în fiecare zi. Îmi place ceea ce fac, iar motivaţia principală rezidă în binele pe care îl pot face pacienţilor.

Cum decurge o zi de lucru în cadrul Brain Institute?

Colaborez de aproximativ 4 luni cu Brain Institute și am descoperit aici o mentalitate nouă, o abordare modernă asupra actului medical şi o echipă care te motivează. În BRAIN Institute este un mediu fertil pentru dezvoltarea ca profesionist (pentru medicii tineri și studenți este o oportunitate locală de care, de exemplu, medicii din generația mea nu au avut ocazia să beneficieze), dar și  un mediu extraordinar pentru specialiștii experimentați, având aici absolut toată infrastructura pentru a practica neurochirurgie modernă la cel mai înalt nivel. 

Prin prisma specialității pe care ați ales-o, interacționați des cu pacienți care sunt diagnosticați cu afecțiuni ce le afectează calitatea vieții. Care sunt principiile după care vă ghidați în relația cu pacienții dumneavoastră?

Interacţiunea cu omul bolnav este una din provocările primare ale medicului, însă consider că este important să știi cum să construiești punți de legătură cu pacientul, să îi fii alături cu sinceritate și empatie, oferindu-i clar toate informațiile de care are nevoie. Nu există nicio întrebare deplasată, este bine ca pacientul să cunoască toate detaliile planului de tratament și, astfel, să fie partener în procesul de vindecare.

Impactul pe care un medic chirurg îl are asupra unui pacient poate fi decisiv pentru viitorul acestuia, chiar pentru viața acestuia. Cum gestionați această responsabilitate la nivel intern?

Presiunea internă şi responsabilitatea faţă de pacient sunt uriaşe, într-adevăr. Însă această responsabiltate este o constantă în viaţa de medic, în general, şi în cea de chirurg, în mod particular. Cred că ceea ce mă ajută cel mai mult este documentarea în profunzime a fiecărui caz, trasarea unei hărţi mentale a fiecărei etape de tratament, având constant în minte scopul final: binele pacientului.

Există studii care demonstrează că procesul de vindecare prin care trece un pacient este influențat si de modul în care îi sunt îngrijite sentimentele pacientului. Ce părere aveți?

Lupta pe care o duce pacientul cu boala, lupta în care medicii îi sunt alături, se duce pe multe planuri, iar grija faţă de sentimentele omului bolnav este extrem de importantă. Fără să exagerez, psihicul poate răsturna, de multe ori, realităţi bătute în cuie. Nu suntem tehniceni în faţa unei maşinării stricate, suntem oameni faţă în faţă cu alţi oameni.

Ce părere aveți despre colaborarea cu alți medici pentru gestionarea cu succes a unui caz?

Am avut ocazia de a practica medicina în mai multe spitale din ţară şi din străinătate şi pot spune că una din principalele lecţii învăţate este importanța echipei. Cele mai mari performanţe medicale la care am fost martor au avut loc în cadrul echipelor complexe, formate din mai mulţi medici de diferite specialităţi. Nu am ezitat niciodată să apelez la ajutorul unui coleg; în profesia noastră orgoliile nu ar trebui să aibă loc, având în vedere că binele pacientului este un scop în sine pentru noi.

Medicina a înregistrat progrese semnificative în ultimii ani, iar tehnologia are un rol din ce în ce mai puternic în gestionarea cu succes a unor patologii considerate incurabile până nu demult. Cum se reflectă acest lucru în activitatea pe care o defășurați?

Într-adevăr, medicina creşte odată cu tehnologia, iar în cazul neurochirurgiei cred că impactul revoluției tehnologice este cel mai vizibil. Neurochirurgia modernă nu ar fi posibilă fără utilizarea celor mai noi tehnologii, aspect care îi impune chirurgului o anumită rigoare în formarea periodică și, totodată, se traduce în beneficii clare pentru pacienți.

Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, care credeți că este următoarea revoluție care va marca medicina, în general, și specialitatea dumneavoastră, în mod particular?

Cred şi sper că următoarea revoluţie va fi în oncologie, în câteva decenii chirurgia oncologică va dispărea. În acest moment însă, încă mai luptăm „la baionetă” cu bisturiul împotriva cancerului.

„Epilepsia, boala al cărei nume nici nu este rostit” – dr. Ioana Mîndruță

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on „Epilepsia, boala al cărei nume nici nu este rostit” – dr. Ioana Mîndruță

Dr. Ioana Mîndruță, Medic Asociat BRAIN Institute, are o experiență vastă acumulată în cei 20 de ani de practică în neurologie. Dr. Mîndruță este medic primar neurolog supraspecializat în evaluarea pre-chirurgicală în epileptologie la Unitatea de Monitorizare a Epilepsiei și Somnului, Laboratorul de Neurofiziologie Clinică din cadrul Spitalului Universitar de Urgență București.

Dr. Mîndruță este vicepreședintele Societății Române de Neurofiziologie Clinică Electrodiagnostică (ASNER), membru în Comitetul de Conducere al Societății de Neurologie din România și coordonatorul Programelor Naționale de Boli Rare și Epilepsii Farmacorezistente. De asemenea, dr. Mîndruță este asistent universitar la Catedra de Neurologie din UMF „Carol Davila” și cercetător științific la Facultatea de Fizică din cadrul Universității București.

  

Îl cunosc pe Sergiu dinainte de a lucra la BRAIN Institute. Mi-a fost recomandat ca fiind unul dintre cei  mai buni neurochirurgi de către colegii din Franța (Grenoble și Paris) cu care lucrez — unde m-am pregătit în planificarea rezecțiilor pentru chirurgia epilepsiei. Ne-am cunoscut în anul 2010, dar am avut toate mijloacele să colaborăm în noiembrie 2014, când am avut un prim pacient pe care l-am tratat și apoi îngrijit împreună.

Pacienții cu epilepsie pe care îi consult la BRAIN Institute pot opta pentru o intervenție chirurgicală cu rezultate foarte bune. Ne adresăm pacienților farmaco-rezistenți (care nu răspund la medicație), cărora le identificăm și delimităm, în urma explorărilor, zona din creier care le generează crizele. Când planificarea intervenției este corectă în cadrul echipei multidisciplinare (neurolog, neurochirurg și anestezist), pacienții pot evolua post-operator chiar fără crize, ceea ce noi numim în epileptologie vindecare. Procesul de vindecare al epilepsiei poate dura ani, uneori întreaga viață. În urma acestei intervenții, unii dintre pacienți renunță la medicație, anii de terapie zilnică fiind astfel salvați.

Succesul unei astfel de intervenții se datorează în primul rând echipei, felului în care fiecare înțelege ce este de făcut și maniera de a o face cât mai bine posibil. Dotarea tehnologică face lucrurile mai simple și mai ușor de realizat. Confortul și încrederea pacientului sunt, de asemenea, aspecte importante. Nu în ultimul rând, echipa de suport contribuie la succesul final.

Aceste intervenții se fac în programul național pentru explorarea și tratarea pacienților farmaco-rezistenți. În principiu, eu funcționez în special în cadrul acestui program, dar sunt o serie de pacienți pe care îi întâlnesc în privat și care aleg din start acest drum.

Cui i se adresează intervenția chirurgicală în cazul epilepsiei?

Alegerea intervenției chirurgicale în cazul epilepsiei nu este neapărat un act de curaj. Pacienții vin informați din media în legătură cu beneficiile acestei intervenții și așteptările lor sunt foarte mari.

Intervenția chirurgicală se adresează pacienților la care epilepsia debutează și, prin explorările pe care le facem, aflăm că este o cauză tratabilă (de exemplu, un proces tumoral, o zonă lezională pe care o pot avea chiar din viața intrauterină, o zonă displazică, o zonă de formare greșită a unei structuri cerebrale ș.a.). Decizia de îndepărtare a leziunii se ia în funcție de două criterii: leziunea este plauzibil cauza crizelor, iar tratamentul chirurgical nu are riscuri funcționale, respectiv de a afecta alte funcții cerebrale. După intervenție, lucrurile evoluează din start, efectul fiind unul imediat.

Din păcate, pentru unii dintre pacienți, cauza crizelor nu este atât de clară sau evidentă, caz în care aceștia încep o terapie antiepileptică. Uneori, crizele sunt controlate mulți ani cu medicamente și nu este nevoie de intervenție. În situația în care medicamentele nu își mai fac efectul, în ciuda unor doze și administrări corecte, tratamentul chirurgical poate reda o viață normală.

În etapa de farmaco-rezistență, rar se obține, în urma intervenției chirurgicale, un control pe întreaga viață a crizelor, cu posibilitatea de a opri complet medicația. De cele mai multe ori însă, obținem un control perfect cu ajutorul medicației, care altfel nu dădea rezultate. Pacienții devin farmaco-sensibili și își pot astfel controla crizele pentru tot restul vieții.

Ce se cunoaște despre epilepsie?

Suntem într-un punct în care se cunosc prea puține despre epilepsie. De asemenea, există o puternică latură instinctual-emoțională legată chiar de denumirea bolii. Multe dintre familiile pe care le-am întâlnit nu au pronunțat vreodată cuvântul „epilepsie” de față cu copilul lor care are această boală. „Este o boală căreia nu îi spunem cum se numește. Chiar dacă efectele ei se văd în fiecare zi, nu îi spunem niciodată „criză epileptică”, ci doar criză, atac sau cădere de calciu. Îi spunem oricum, numai nu epilepsie, pentru că are o latură intens negativă.” Acest aspect ne ține izolați de persoanele care suferă de epilepsie și face foarte dificilă comunicarea cu ei, lucru care nu face decât să înrăutățească lucrurile.

Epilepsia are și această latură religioasă, o conotație foarte mistică, pe care o întâlnesc mai des la laici decât la pacienții din sânul bisericii, care știu despre ce este vorba și cu care vorbesc foarte relaxat. Oamenii care nu au nicio legătură cu partea spiritual-religioasă cred, în continuare, că este o boală „drăcească”. Asta întârzie foarte mult acceptarea și felul în care oamenii își conștientizează tratamentul și negocierea cu boala. În același timp, evident, integrarea este profund afectată de modul acesta de gândire.

Impactul epilepsiei este major atât pentru viața pacientului, cât și pentru cei din jur. Când tratăm persoanele cu epilepsie, este o responsabilitate uriașă pentru că mulți dintre ei pot avea vieți productive. Chirurgia epilepsiei este recomandată, în primul rând, pacienților care au forme restrânse la anumite zone din creier care pot fi abordate; în rest, aceștia sunt sănătoși, funcționali și foarte tineri.  Aportul unei astfel de intervenții este net mai benefic atunci când se întâmplă cât mai devreme, în perioada copilăriei, oferind astfel o viață întreagă fără această disfuncționalitate.

De ce ați ales să vă supraspecializați în epileptologie?

Am ales chiar o supraspecializare în supraspecializare, respectiv evaluarea pre-chirurgicală în epileptologie. Acesta este unul dintre cele mai fascinante domenii din neurologie, fiind practic maniera cea mai directă și nemijlocită de a înțelege cum funcționează creierul.

De asemenea, sunt foarte puține boli cronice, extrem de invalidante, cu mare impact asupra vieții pacienților, pe care le poți opri de la o zi la alta într-o manieră în care să poți reda viața de dinaintea bolii a persoanei respective. Este o foarte mare satisfacție pentru noi să putem face asta.

Pregătirea pentru această formare în supraspecializare, de obicei, este o pregătire intensivă de câțiva ani peste specialitatea obișnuită. Noi, medicii, oricum ne pregătim continuu, indiferent că alegem latura generalistă a unei specialități sau supraspecializarea.

De ce este importantă supraspecializarea?

În cadrul Spitalului Universitar de Urgență, unde lucrez, s-a decis că este important să avem un centru de referință pentru epilepsie, și atunci drumul meu a mers în direcția de a vedea din ce în ce mai mult pacienți în acest domeniu, până la a vedea exclusiv pacienți cu epilepsie. Acesta este momentul în care experiența ta crește exponențial și în care înveți foarte mult, de la o zi la alta, în pas cu pacienții pe care îi vezi. Acest mod de gândire și de practică medicală îți permite să ai o opinie relevantă în domeniul respectiv pentru că acumulezi foarte repede și ții pasul cu ceea ce se întâmplă mult mai ușor și mult mai eficient decât dacă ai aborda toate domeniile specialităților.

Sperăm să înceapă și în România tendința aceasta a medicilor de a se supraspecializa. Până acum, pentru multe dintre afecțiunile care aveau abordări și terapii foarte specializate, pacienții noștri trebuiau să acceseze centre din străinătate. Dacă aceste centre de supraspecializare se creează și în România — atât în sistemul de stat, cât și în cel privat, se deschide o latură uluitoare care face o economie importantă în sistem și, în același timp, crește calitatea îngrijirii acestor pacienți.

Pacienții apelează foarte ușor la spitalele din alte țări unde, fără să vorbesc de aspectul material sau de dificultățile cu care ajung acolo, comunicarea cu personalul este foarte dificilă. În cazul epilepsiei, o boală pe care nu o vezi, comunicarea este esențială. Ori a transmite tot ceea ce ți se întâmplă și ce simți într-o limbă străină, în care ceilalți te înțeleg destul de puțin, este foarte complicat. De asemenea, sunt multe operații care necesită un pacient treaz, care trebuie testat (vezi awake brain surgery), și este foarte dificil să faci asta într-o limbă străină, chiar și cu un interpret — nu se poate obține deci beneficiul maxim. Sunt multe greșeli care intervin în acest proces și asta adună foarte multă frustrare, încât e păcat să nu apelezi la ai tăi atunci când se poate. Avem medici pregătiți și, iată, avem și spitale unde sunt toate dotările necesare.

Putem spune că suntem la același nivel cu centrele internaționale?

La același nivel e puțin spus. Pot să vă asigur că, la noi, nivelul este chiar mai înalt decât în multe centre din străinătate, atât ca profesionalism al medicilor și al personalului mediu, cât și ca dotare și confort. Sunt multe centre internaționale în care nu întâlnești toate aceste atuuri. Am lucrat în afara țării și continui să colaborez cu centre din Franța și recunosc sincer că suntem la un nivel foarte înalt, comparativ cu centre de vârf în chirurgia epilepsiei din Europa și chiar din Statele Unite.

Românii preferă străinătatea pentru că nu au încredere în sistemul nostru medical, dar este și o chestiune legată de accesibilitate. Uneori, pacienții stau pe lista de așteptare a unor medici care evaluează și atunci sunt agățați de informațiile pe care le găsesc pe internet referitoare la tratamentul în străinătate. Cu toate acestea, eu zic că centrele noastre încep să câștige încrederea pacienților români și că vom crește odată cu ei. Sunt foarte optimistă.

Ce urmează în domeniul epileptologiei?

Este un domeniu încă la început, deci dezvoltarea, fructificarea și stabilizarea este foarte importantă. De asemenea, planul cel mai substanțial este direcția creării de noi generații de medici care să preia acest domeniu. E important nu doar să învețe de la noi meseria și felul în care să gândească în anumite situații, ci și să aibă un model de succes atât la nivel profesional, cât și financiar. Acest lucru îi va determina să nu mai plece și să facă bine celor din țara lor. Asta cred că este misiunea noastră, a tuturor: să creăm generația care ne urmează, astfel încât și noi, la rândul nostru, să fim îngrijiți.

Ce mentori v-au marcat drumul profesional?

Modelul meu în viață este profesorul cu care lucrez în cadrul Spitalului Universitar, dr. Ovidiu Băjenaru, un neurolog deosebit și un om care a creat o școală și o atitudine morală în domeniul neurologiei. De asemenea, în centrul în care am lucrat din Grenoble, profesorii și medicul principal din echipă sunt aproape ca și părinții mei. Ei m-au ajutat să creez centrul din România, m-au susținut și mă susțin în continuare internațional în toate demersurile pe care le fac.

De ce ați ales medicina?

Medicina, și chiar neurologia ca specialitate, a fost prima alegere profesională. A fost primul gând și sunt în continuare fascinată de această lume, de două aspecte în special: unul de a face bine celor din jur, de a le asculta poveștile de care nu te poți plictisi, neexistând o rutină în așa ceva, iar al doilea de a înțelege cum funcționează creierul și deci pe noi înșine. Este un domeniu fascinant, în care nu sunt două zile la fel sau doi oameni la fel, și asta ne colorează viața într-un fel deosebit.

Cum vă petreceți timpul liber?

Timpul liber este important pentru că asta ne echilibrează și ne ajută să tratăm apoi pacienții cât se poate de bine și la energie maximă.

Am o familie pe care o iubesc, pe care o susțin și care mă susține. Avem trei copii minunați, iar gândul meu este să fiu o mamă cât se poate de prezentă. Nu ne plictisim niciodată. Suntem o familie bogată.

Avem câteva pasiuni comune, navigația cu vele fiind una dintre ele. Este un sport de echipă și de familie. Toți suntem echipajul bărcii noastre, iar asta ne relaxează. Iarna mergem la schi. De asemenea, călătorim mult împreună.

Fiul mijlociu (13 ani) cochetează cu ideea de a fi neurochirurg pentru a mă ajuta în operații. I-am promis că o îi fac cunoștință cu Sergiu.

 

Neuroradiologia intervențională, alternativa neurochirurgiei

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Neuroradiologia intervențională, alternativa neurochirurgiei

De curând, v-am prezentat povestea Cristianei, care s-a dovedit a fi un miracol. Spunem asta deoarece în ziua în care a fost prezentat cazul ei, dr. Dana Iancu (neuroradiolog) și dr. Sergiu Stoica (neurochirurg) — prieteni vechi, după ani de zile petrecuți împreună la studii în Franța și Canada — puneau țara la cale pentru o medicină modernă, la standarde internaționale, pentru românii noștri de acasă. Contribuția dr. Iancu a fost decisivă, întrucât fără diagnosticul profesionist pus prin angiografia cerebrală și spinală, viața Cristianei nu ar fi putut fi salvată. Aici puteți citi povestea integrală „Nimic nu este întâmplător”.

Acum însă vom explica ce înseamnă mai exact neuroradiologia intervențională și cât este aceasta de necesară în anumite patologii. Am stat de vorbă cu Dr. Iancu la o cafea și ne-a explicat pe îndelete domeniul din care face parte.

Ce înseamnă neuroradiologia intervențională?

Eu fac neuroradiologie și endovascular, mai exact neuro-intervențional, și îmi place foarte mult. Neuro-intervenționalul este un domeniu care este cumva la intersecția mai multor specialități. Aici poți întâlni radiologi care fac neurologie și neuroradiologie intervențională; neurochirurgi care fac endovascular și neurochirurgie endovasculară; și neurologi care fac neurologie intervențională.

De fapt, în acest domeniu, poți găsi echipe formate din trei tipuri de specialiști (radiologi, neurochirurgi și neurologi). Această complementaritate este foarte frumoasă — ce nu știu eu știu ceilalți, și invers. Totodată, este și motiv de dispută în lumea medicală, din cauza faptului că unii vor să preia controlul, alții nu. De exemplu, în Europa, radiologul are controlul; nu există neurochirurg care să facă asta. În Canada și America sunt mulți neurochirurgi care fac neuroradiologie intervențională, iar neurologii vin și ei din urmă pe partea de accidente vasculare acute unde ei au controlul.

Mie îmi place foarte mult multidisciplinaritatea: atunci când ne întâlnim (grupul acesta de specialități), găsim soluții foarte bune pentru pacienți. Fiind boli atât de rare și de dificile, nu există standarde, nu scrie nicăieri ce trebuie să faci. Cercetarea se face în același timp cu partea clinică, experiența se acumulează în același timp cu practica. În medicină, sunt mai multe niveluri — să le spunem așa: nivelul 1, în care ai experiența cea mai bună și care s-a dovedit pe studii; nivelul 2, în care ai evidență mai slabă, pe studii mai slabe din punct de vedere statistic; și apoi, la nivelul 3, unde suntem noi acum, există o evidență pe opinie de experți. De ce ai nevoie de noi? Pentru a-ți oferi tratamentul cel mai benefic.

Bine, bine, și ce presupune mai exact neuroradiologia intervențională (sau neuro-intervenționalul)?

Neuroradiologia intervențională se aseamănă cu cardiologia intervențională. Înainte, când o arteră ți se obstrua în inimă, chirurgul cardiovascular o desfăcea și o repara. În prezent, se rezolvă printr-o intervenție minim invazivă realizată prin arterele femurale din zona inghinală — totul se rezolvă pe interior, cu raze X. Echivalentul acestor intervenții se face și la nivelul creierului și al măduvei spinării.

Practic, neuroradiologii intră prin interiorul vaselor de sânge și rezolvă diverse probleme: vase care s-au rupt și se repară; vase care s-au înfundat și se desfundă; vase care sunt anormal construite și se reconstruiesc. Cam așa se traduce ceea ce facem în neuroradiologia intervențională.

Ce tipuri de afecțiuni pot fi tratate prin neuroradiologie intervențională?

Vasele care se rup și se repară sunt anevrismele. Acestea sunt destul de frecvente în populația generală (aprox. 5%). Anevrismele nu știm că le avem până în momentul în care se rup, iar când se rup, în proporție de 50% dintre cazuri se moare. Fiind ceva foarte grav, se lucrează la un anumit nivel: ai o marjă foarte mică de control, nu ai timp să stai și să încerci tot felul de variante.

Deci lucrezi la un risc, depinde cât îl pui —mic sau mare— în ambele sensuri. Riscul să se rupă anevrismul, este mic în general (sunt cazuri în care nu se rupe niciodată), dar din momentul în care s-a rupt, este foarte grav. Trebuie să-ți alegi riscul pe care vrei să îl repari.

Anevrismul este ca o bășică făcută pe un cauciuc de bicicletă: slăbește peretele arterei care nu are rezistență și, astfel, poate să se rupă oricând. Repararea se face prin interiorul vaselor; ideea este să faci în așa fel încât sângele să nu mai intre în anevrism.
Intervenția decurge astfel: fie oprești anevrismul cu un clip pe gât, la intrare, fie intri prin el și îl umpli cu coil-uri (filamente de platină, pe care le umpli cu un material, împiedicând trecerea sângelui). Intervențiile pe anevrism se fac numai cu coil-uri simple; sunt însă și cazuri în care se pun stent-uri alături de coil-uri, sau în care se folosesc doar niște stent-uri mai moderne (flow-driver), care îți deviază sângele printr-un tub, fără să mai intri în anevrism. Neurochirurgul nu face aceste lucruri, dar intră în partea de tratament al anevrismului. Singurul dezavantaj este că neuro-intervenționalul este mai scump decât chirurgia.

Tehnica aceasta, neuroradiologia intervențională, s-a dezvoltat în 1992; primele cazuri le-au făcut chiar canadienii, dar știința a venit din America. În astfel de cazuri, mai întâi trebuie să demonstrezi că este sigur, apoi că este eficace, și apoi să compari cu ce pre-există. De când a apărut această tehnică și până acum, s-a dezvoltat continuu și chiar s-a dovedit că pentru anevrismele rupte, endovascularul este mai bun decât chirurgia; pentru cele nerupte încă nu s-a dovedit la nivelul acela super înalt (cu studii și cercetări) de care ziceam mai devreme. Totuși, se favorizează metoda endovasculară pentru că este neinvazivă: pacientul nici nu realizează că a fost operat pe creier, are doar o jenă locală la nivelul inghinal, pe unde s-a făcut abordarea.

De asemenea, endovascularul este foarte important în AVC (accidente vasculare cerebrale). AVC înseamnă formarea unui cheag, care apoi înfundă o arteră. Artera respectivă este ca un arbore și are un teritoriu definit. Dacă ai intrat în teritoriul ei, artera nu mai are de unde să se vascularizeze din altă parte.

Creierul are o capacitate să reziste la ischemie (lipsă de oxigen) un anumit număr de ore (aproximativ trei). Dacă reușești să scoți cheagul în aceste trei ore, fie cu medicamente care să-l dizolve, fie mecanic, îi dai șansa creierului să-și revină. Acesta din urmă nu moare, ci doar trece printr-o fază de hipoperfuzie (amețeală), ca apoi să își revină la funcția normală. Acest lucru este foarte important, pentru că AVC-urile sunt mult mai frecvente decât anevrismele.

Totul trebuie să se petreacă foarte repede: cineva trebuie să-și dea seama că pacientul face AVC, să-l aducă într-un centru specializat, să fie investigat cu scanner sau cu RMN, iar apoi să fie aplicat tratamentul intravenos (tromboliză) sau intra-arterial (trombectomie). Când vasele sunt foarte mari, niciun medicament nu își face efectul, și atunci se fac trombectomiile intracraniene — care s-au dezvoltat foarte mult ca tehnică.

După acestea două, există alte boli mai rare, precum malformațiile și fistulele arteriovenoase cerebrale, care sunt niște malformații vasculare cu comunicări anormale directe între artere și vene. Mai exact, sângele nu mai trece prin arteră să se ducă în creier, să-i dea oxigen și nutrimente, și apoi să se întoarcă pe venă înapoi, ci trece direct printr-un vas anormal în venă. Asta înseamnă că, pe de-o parte, creierul nu folosește sângele, iar pe de-altă parte, vasul acela fiind anormal se va rupe, sau există riscul de rupere.

Vasele acestea anormale se pot trata pe cale endovasculară cu embolizări, dar nu cu ajutorul coil-urilor ca la anevrisme, ci cu niște agenți lichizi de embolizare, un fel de lipici (Onyx Glue); acesta acționează ca o pastă de dinți care intră și umple vasul, iar apoi se solidifică. Malformațiile și fistulele arteriovenoase cerebrale se pot trata într-un mod neinvaziv: se intră prin artere, vene, fără să fie necesaă deschiderea capului. De obicei, cazurile se discută cu neurochirurgii; câteodată, abordarea endovasculară nu este posibilă, sau chirurgii au opțiuni complementare. Per total, tratăm foarte multe malformații de acest tip.

Există și alte malformații, precum malformațiile vasculare ale feței sau pe piele, în care se injectează direct, local (scleroterapie), cu diverse produse: Bleomycin, alcool etc.

De asemenea, facem stent-uri carotidiene. Stent-ul se pune ca să eviți stenoza, sursă de embolie, de trimitere de cheaguri către creier. Aceeși boală poți să o ai și în cap (stenoze), dar se pot trata cu stent-uri, baloane etc.

Nu în ultimul rând, sunt cazuri în care neurochirurgii au nevoie de noi; de exemplu, când operează tumori mai mari, precum meningioamele. În cazul tumorilor mari, fiind vascularizate, în loc să le scoată direct, trebuie să scoată toate vasele acelea de sânge, astfel încât să nu sângereze operator. Noi putem să ajutăm neurochirurgul: facem o embolizare a tumorii cu particule, pentru a putea lucra într-un mediu mai puțin sângeros. Aceeși intervenție o pot face și pe măduva spinării, întrucât există malformații și anevrisme similare — mai puțin frecvente, dar există.

 

Ce aparatură este necesară în neuroradiologia intervențională (neuro-intervențional)? Dar specialiști?

Ai nevoie de un angiograf, deoarece intervențiile se fac sub acesta, exact ca și în cazul inimii, doar că trebuie un aparat mai complex, cu vizualizare 3D, vasele de la cap fiind mai ramificate.

De obicei, se lucrează cu un medic intervenționist, specializat pe asta, și un asistent, pentru că tu lucrezi într-un loc, dar ochii tăi trebuie să se uite pe șase ecrane de monitorizare. Fiind mișcare efectivă pe toate cele șase ecrane, nu te poți uita la toate. Pentru a se lucra complementar, se comunică cu asistenții.

Ai nevoie și de un anestezist, deoarece pacientul trebuie să fie sub o anestezie generală, dar puțin mai specială. Întrucât nu se lucrează așa de mult pe durere, pacientul trebuie doar adormit; anestezia este mai lejeră decât cea utilizată în chirurgie.

De asemenea, în echipă trebuie să fie un tehnician de radiologie, pentru imagini, și o asistentă, pentru că ai nevoie de diverse materiale, foarte sofisticate.

Care sunt avantajele și dezavantajele neuroradiologiei intervenționale (neuro-intervențional)?

Dezavantajul este că, într-adevăr, această intervenție este mai scumpă, deoarece materialele și aparatura sunt mai scumpe. Peste tot în lume, intervențiile neuradiologice sunt mai scumpe decât neurochirurgia. La noi în țară, din ce am vorbit cu furnizorii de materiale din piața românească, prețurile sunt mai mici decât în Europa de Vest.

Pe de-o parte, înțeleg de ce aceste materiale sunt așa de scumpe: în spatele produselor, se află un domeniu de cercetare foarte puternic dezvoltat și îndelungat. În cei 12 ani de când lucrez în acest domeniu, s-au schimbat multe detalii, materiale, tehnici etc. Trebuie să progresezi și să ții pasul, pentru că în fiecare an se schimbă câte ceva. În neurochirurgie sunt aceleași clip-uri din anul 1920; de când au apărut, nu au mai evoluat. De aceea, mulți spun că s-a ajuns la maximul de tehnologie în neurochirurgie.

Am vizitat fabricile de materiale utilizate în neuroradiologia intervențională; acestea se fac numai în America. De exemplu, coil-urile, nu sunt generice și nici nu sunt externalizate, astfel încât să le fabrice în China sau în India. Fiecare coil se face de mână, sub microscop, și are un fir imens (de ordinul kilometrilor); pe acest fir se înfășoară un altul, iar ce se formează, se modelează sub forma unei sfere sau diverse alte forme. Apoi, sunt testate de câte zeci de mii de ori. Investiția este mare, de aceea tehnologia vine cu un cost.

Avantajele neuroradiologiei intervenționale sunt următoarele: prognosticul este mai bun —obiectiv vorbind— și este mai confortabil pentru pacient. În primul rând, această abordare este mult mai puțin traumatică: în general, riscurile care se dau acestui tip de intervenții sunt între 3 și 5%; dacă se depășește acest procent, trebuie discutat un alt tip de tratament. În acele 95-97% dintre cazuri, pacientul trebuie să se trezească la fel ca înainte de intervenție: nu are nici un fel de tăiere sau cicatrice inestetică, iar creierul nu a fost atins absolut deloc.

Așa cum zice și Sergiu: “creierul nu trebuie să știe că a fost operat”. Intrând prin vase, nu se întâmplă nimic la nivelul țesutului creierului. Pacientul se trezește exact cum era și înainte, stă două zile, și apoi își poate relua activitățile. Acesta este un foarte mare avantaj în țările civilizate, unde pacientul se poate întoarce la serviciu după a patra zi și este integrat în ritmul social normal. În chirurgie, chiar dacă este făcută perfect, cu cele mai bune condiții, pacientul tot stă 1-2 luni acasă și nu se duce la serviciu.

Ce calități ar trebui să aibă un neuroradiolog?

În primul rând, trebuie să se antreneze și să învețe foarte mult. Este o meserie la care se învață, ca la toate celelalte. Este o meserie chirurgicală, la un moment dat, întrucât are toată partea asta de investiție de timp, răbdare și practică.

Ca să poți practica această meserie, îți trebuie un fellowship de 2-3 ani; fiind la intersecția mai multor specialități, trebuie să acorzi un an pentru a învăța părțile celorlalți. De exemplu, cum eu am venit din radiologie, trebuia să fac un an în care să învăț partea clinică și neurologică, și să înțeleg partea chirurgicală. Iar ceilalți trebuie să facă la fel, cu neurologia și cu radiologia. Radiologii sunt mult mai buni din punct de vedere tehnic, pentru că au mai multă experiență în domeniul razelor X și înțeleg mult mai bine imaginile.

Este foarte important ca fiecare să știe ce fac ceilalți. De exemplu, când ne punea șeful nostru, pe mine și pe echipa mea (neurochirurg și neurolog), să desenăm anevrisme pentru a ne explica metodele, eu le desenam într-un fel, și ceilalți într-un fel. Neurochirurgul îl desena cum îl vedea la microscop, iar eu îl desenam cum am învățat eu la angiografie în anul I de rezidențiat (vasele dispuse de jos în sus). La început, nu ne înțelegeam, dar trebuia să ne punem mentalitățile la un loc, să ajungem la o armonie.

Se cere un antrenament de minimum doi ani, în centre cu volum mare, deoarece îți ia un timp să înveți. De aceea, la fellowship se fac peste 150 de anevrisme și peste 30 de AVC-uri pe an. În acest ritm, cu peste 200 și ceva de intervenții pe an, plus angiografii teste capeți experiență și dexteritate.

Din 2004 până în prezent, eu am făcut în jur de 150 de intervenții pe an, deci aproximativ 2.000 în total, iar din 2007 le-am și coordonat, fiind mâna întâi în cadrul acestora.

Cum te-a convins echipa BRAIN Intitute să te întorci în România și să li te alături?

Răspunsul meu este simplu: eu nu am plecat cu gândul să nu mă mai întorc. Am plecat să descopăr și să învăț. Pe măsură ce am învățat lucruri noi și m-am dezvoltat, de fiecare dată când am căutat un centru în România, nu am avut posibilitatea să mă întorc.

Prin anul 2006, am venit de la Montreal pentru un post la Spitalul Municipal, însă mi-au zis să rămân acolo, pentru că nu am ce să fac în România. Aici nu există colaborarea aceasta între neurochirurgi și neuro-intervenționiști, sau un spital adecvat cu centru de anestezie și reanimare, cu aparatură performantă, cu oameni formați la nivelul acela. Puteau face doar investigații, apoi plecau cu formularul E 112, iar Guvernul român plătea dublu față de cât ar fi fost intervenția în România.

Pentru asemenea intervenții, ca centru, ai nevoie de următoarele: un neuroradiolog foarte bun, fără de care nu poți să începi; un neurochirurg foarte bun lângă el, pentru că intervențiile acestea au riscuri de complicații și este bine să ai un neurochirurg care să intervină imediat dacă este cazul; și evident, aparatură foarte bună. Aceasta din urmă, fără celelalte două condiții îndeplinite, nu este suficientă. Nu ducem lipsă de cazuri, dar grupul acesta de trei condiții nu există în România.

Când am fost colegă cu Sergiu, în Montreal, discutam des despre cât de frumos ar fi să dezvoltăm acest lucru în România. Noi eram în același spital și făceam meseriile astea în paralel: eu mă pregăteam pentru neuroradiologie, și el pentru neurochirurgie. Șefii noștri erau specializați pe boli cerebro-vasculare și aveau acea echipă multidisciplinară despre care v-am povestit, ceea ce vrem să facem și noi acum în România. Vrem să reproducem acel model pentru că este de succes: s-a demonstrat că este foarte benefic în cadrul medicinei și mai ales în favoarea pacienților.

Povestea aceasta este deci veche de atunci, numai că eu nu pot să vin în România și să fac ceva fără celelalte două condiții (neurochirurgul și centrul dezvoltat) — este o investiție foarte mare. Am așteptat oportunitatea să se întâmple asta și am verificat periodic.

Cred că am aceleași valori ca ale lui Sergiu și ale echipei; acesta este motivul pentru care nu am simțit că mă pot întoarce pentru o altă echipă din România decât pentru BRAIN Institute.

Intenționez să formez oameni, pentru că vreau să facem o echipă. Este o muncă de echipă și ideal ar fi să asigurăm acest serviciu 24 din 24 de ore, cu urgențe cu tot. O echipă de neuro-intervențional, în general, este formată din trei oameni, pentru a putea acoperi trei ture pe parcursul celor 24 de ore. Plus că ai nevoie de mai mulți oameni pentru dezvoltarea lucrurilor complementare, întrucât nu ai cum să acoperi toată patologia.

La un milion de oameni, ca populație, trebuie să existe un centru de neuro-intervențional. Cam aceasta este distribuția în lume, și în Europa de Vest, și în America. Când te gândești doar la cele 2 milioane de locuitori din București, ar trebui să avem două centre pentru a acoperi toată patologia neurovasculară — asta nu înseamnă o persoană care face asta toată ziua, ci trei persoane în fiecare centru, care asigură non-stop toate intervențiile. Deci atâtea patologii ar fi, dacă s-ar detecta și s-ar trata la standarde europene și americane.

 

Despre dr. Dana Iancu

Experiența de 12 ani în neuroradiologie intervențională a dr. Dana Iancu completează cunoștințele neurochirurgicale ale echipei BRAIN Institute. De cele mai multe ori, neuroradiologia intervențională este o alternativă la chirurgia tradițională. Intervențiile cerebrale sau spinale prin interiorul vaselor de sânge au avantajul de a fi minim invazive: pacientul își poate relua activitatea în aproximativ patru zile de la intervenție.

Dr. Dana Iancu a acumulat experiență în departamentele de neuroradiologie diagnostică și intervențională ale unor centre universitare de prestigiu din Canada (The Ottawa Hospital, University of Manitoba, Health Science Center Winnipeg și Universite de Montreal) și Franța (Centre Hospitalier Universitaire Nancy și Universite Rene Descartes Paris 5).

De asemenea, dr. Dana Iancu este implicată în activitatea didactică, fiind profesor asistent de radiologie la Universitatea din Ottawa și directorul programului „Interventional Neuroradiology Fellowship” la aceeași instituție.

“Neurologia este regina medicinei.” – dr. Floricel Cristea

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on “Neurologia este regina medicinei.” – dr. Floricel Cristea

Acum câteva zile, un prieten ne felicita pentru felul în care, în numai șase luni, BRAIN Institute a reușit să evolueze atât de bine. Da, în luna iunie, 47 de pacienți au fost operați cu succes, iar din punct de vedere medical am avut foarte multe satisfacții. Pentru noi însă, principala provocare este legată de echipă: consolidarea echipei multidisciplinare, pe de o parte, și dezvoltarea echipei chirurgicale, pe de altă parte. Iar din acest punct de vedere, dorința de a aduce alături de noi doar oameni care să ne împărtășească convingerile și visele ne-a presărat până acum calea cu câteva eșecuri și dezamăgiri. Realitatea ne-a convins că drumul va fi mult mai lung și mai anevoios decât am fi crezut.

În contextul pomenit mai sus, avem parte de un dar neașteptat: Dr. Floricel Cristea a hotărât să devină medic BRAIN Institute! Ne va ajuta, începând de acum, cu coordonarea neurologiei, zonă vitală în economia filozofiei noastre multidisciplinare. Ne bucură faptul că Floricel este ca noi. Sau noi suntem ca el. Colac peste pupăză, este și un doctor foarte bun — noi mai întâi ne bucurăm de om, pe urmă ne bucurăm de doctor.

Ce faci când alături de tine pune umărul un om mai bun decât tine, un medic de excepție care vine pentru prima oară în sistemul privat doar pentru că îmbrățișează filozofia noastră non-profit și dorința de a ajuta cu orice preț oameni suferinzi? Păi, ce să faci? Sari în sus de bucurie și speri, din nou, că lucrurile bune se întâmplă oricum în ritmul lor, indiferent de cât de anevoios îți pare mersul înainte.

De ce ai ales să fii medic?

Am făcut medicina pentru că, în primul rând, iubesc oamenii. Toți oamenii sunt deosebiți, dar trebuie să știi ce să cauți la ei.

Medicina mi s-a părut cea mai nobilă meserie. În clasa a șasea, am avut ghinionul să mă operez de apendicită; asta se întâmpla undeva în anii ’80, când toată lumea era tovarăș. A fost prima dată când am descoperit cuvântul “domn” — toată lumea se adresa cu “domn doctor”. La mintea mea de copil, m-am gândit că asta trebuie să fie o meserie foarte nobilă. Atunci mi s-a trezit în minte ideea de a mă face medic.

În liceu am descoperit că medicina este ceva aparte și m-am pregătit în această direcție. Nu am intrat din prima la facultate — venind dintr-un sat din Buzău, nu am avut posibilitatea să fac meditații. Ulterior, am intrat la medicină militară, tocmai din ideea de a mă susține singur— ai mei nu aveau resurse financiare.

Am terminat facultatea la Târgu Mureș. Nu regret niciun moment faptul că am mers acolo — ardelenii sunt niște oameni deosebiți. Încă din anul I de facultate mi-am dorit să fac chirurgie cardiovasculară, să țin inima în mâini. Am lucrat, am făcut multe gărzi pe chirurgie. În anul întâi, am intrat în sala de operații cu domnul General prof. dr. Vasile Cândea — asta se întâmpla prin anii ’92-’93 în București. Am pus mâna pe inimă și am rămas cu fascinația ideii de chirurgie cardiovasculară.

Toată perioada aceasta am făcut gărzi în Spitalul Județean Târgu Mureș și am operat alături de diferiți doctori. Într-una dintre intervenții, când eram mâna întâi la o operație de apendicită, sub supravegherea doctorului, am realizat că îmi tremură mâna. Atunci am luat o decizie: decât un chirurg prost, mai bine un internist deștept. Așa că am virat din anul patru către cardiologie. Am cochetat un an de zile cu cardiologia.

În anul cinci, am descoperit neurologia și de atunci am spus că eu asta voi face, pentru că neurologia mi se pare regina medicinei — să lucrezi cu creierul este cel mai superb lucru.

Am terminat facultatea în ’99. Pe parcursul facultății, îmi petreceam toate vacanțele în Spitalul Militar din București, în sălile de chirurgie. Am descoperit mulți oameni frumoși aici, așa că am ales să îmi continui rezidențiatul în București.

De-a lungul timpului, am cunoscut oameni deosebiți din lumea neurologiei: Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, cel care a scris printre altele și “Inteligența materiei”; Dr. Sorin Tuță de la Institutul de boli cerebrovasculare (IBCV); Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru de la Spitalul Universitar de Urgență București; și respectiv Conf. dr. Bogdan Popescu, șef de secție la Spitalul Clinic Colentina, cu care sunt și prieten.

Cum te-ai cunoscut cu dr. Sergiu Stoica?

Am aflat de Sergiu de la un pacient care a ajuns la el. Din punctul meu de vedere, singura șansă a pacientului respectiv era să se opereze în străinătate. Pacientul s-a operat la dr. Sergiu Stoica și a venit la consultație pus pe picioare. Am rămas suprins și l-am întrebat unde s-a operat. Când mi-a spus că în România, am fost și mai surprins și l-am întrebat neîncrezător cine l-a operat și unde este cicatricea de 2 km pe care o fac românii. Pacientul mi-a spus că intervenția a fost făcută de un “puștan”. Incizia nici nu am văzut-o, prin urmare i-am cerut RMN-ul de dinainte și de după intervenție ca să mă conving că a fost operat.

Am văzut la diverse congrese ce fac colegii mei neurochirurgi și ce face Sergiu, și nu există termen de comparație. I-am trimis pacienți care nu aveau nicio șansă de izbândă în România —la modul cel mai serios— pe care Sergiu i-a operat admirabil, în trei zile i-a trimis acasă, și cărora am reușit să le scot inclusiv medicația. Să stai de vorbă cu un om care dintr-un pumn de pastile ajunge la două pastile sau la nicio pastilă este o surpriză plăcută și o mare bucurie ca medic.

Am continuat să ne trimitem pacienți: Sergiu îmi trimitea pacienți operați de el pentru partea neurologică, eu îi trimiteam lui pacienți pentru neurochirurgie — fără să ne știm în persoană, doar ne-am auzit la telefon.

Ulterior, ne-am și cunoscut, în urmă cu vreo doi ani. Avem un prieten comun la care ne reparăm mașinile, așa că ne-am întâlnit prima dată la Dănuț la garaj.

De atunci, am continuat să colaborăm și mai fructuos.

Cum te-a convins să te alături echipei BRAIN Institute?

Am venit în primul rând pentru Sergiu, pentru omul Sergiu. Apoi, am încredere în el ca medic. Sergiu este o forță și lucrul ăsta se simte și se vede în felul în care se adună oamenii în jurul lui. Și el, și Ionuț, pe care l-am cunoscut mai târziu, sunt niște suflete frumoase. Ei au apăsat pe niște butoane la nivel cerebral care să facă posibilă venirea mea aici.

Sergiu m-a curtat și anterior să lucrăm împreună, când era la o clinică privată. Voia să colaboreze cu cineva cu care să fie pe aceeași lungime de undă. Răspunsul meu a fost: “cu mare drag, dar mie nu îmi place să merg în privat”. Sunt mulți oameni pe care vreau să îi ajut și atunci mi-e milă să le cer bani. În mintea mea, ideea de privat însemna că trebuie să plătești indiferent de situație. Apoi a început parteneriatul cu Spitalul Monza și iar m-a rugat să vin: “nu vrei să lucrăm împreună, să nu mai trimit pacienții de aici la Spitalul Militar și să stea la niște cozi interminabile? Ar fi mai plăcut și pentru mine, și pentru pacient, și pentru tine.” L-am refuzat iar elegant.

La următoarea încercare i-am pus niște condiții ca să îl descurajez — fără șanse de reușită. Într-un final, ne-am întâlnit la o cafea, împreună cu Ionuț Pătrăhău. Pentru mine este foarte important contactul vizual și cel extra-senzorial — sună ciudat, dar pot să îmi dau seama din prima clipă dacă rezonez sau nu cu un om. Amândoi mi-au lăsat o impresie bună, sunt niște oameni deosebiți, iar povestea BRAIN Institute mi-a plăcut. Mi-au spus că fac inclusiv cazuri sociale; există un fond dedicat pentru persoanele care nu își permit. Așa că m-au convins.

Cu ce afecțiuni vin oamenii la neurolog?

Am o medie de 50 de pacienți pe zi. Foarte mulți vin și cu afecțiuni din sfera psihiatrică, adică tulburări de stres, anxietăți, până la depresie. Oamenii au sentimentul că a merge la neurolog sună mai medical — “nu e psihiatrie, nu sunt nebun”.

Neurologul ar trebui să stea de vorbă cu omul, să îl asculte — mai mult de jumătate din diagnostic este dat de această parte. Îmi place să spun că oamenii nu vin cu o boală, ci cu o problemă. Fiecare boală este altfel; nu seamană două boli între ele. Rar se întâmplă ca doi oameni să reacționeze la fel sau să fie identici ca și simptomatologie; fiecare are personalitatea lui, modul lui de a gândi, de a percepe, de a aborda lucrurile și viața.

Patologia este diversă: sindroame de oboseală cronică sau miastenii (boală musculară) —cele două se confundă deseori—, accidente vasculare, hernii de disc, dureri de cap, deficite motorii, pareze faciale și multe altele.

În proporție de 30-40 %, pacienții vin cu dureri de cap. Migrenele au cauze diferite: stresul, o afecțiune oftalmologică (de exemplu, necorecția unei miopii sau hipermetropii), o spondiloză cervicală, o tulburare de poziție, un aer condiționat poziționat în dreptul capului și multe altele.

Anxietatea, stresul și insomniile sunt predilecte în ultima perioadă. Apropo de insomnii, vorbeam cu Sergiu că este un domeniu neexplorat în România. Au încercat colegii de la pneumologie să acapareze sforăitul, dar tulburarea de somn nu e abordată de nimeni în România.

Intenționezi să faci ceva pe tema insomniilor?

Sper să demarăm ceva împreună pe tema asta, pe lângă multe alte lucruri.

Nu mi-am făcut un plan. Pur și simplu am vrut să vin să lucrez cu ei. În primul rând, am venit de dragul lui Sergiu. Apoi, cunoscându-l și pe Ionuț, am văzut că sunt niște oameni deosebiți, și am vrut să mă alătur echipei.

Niciodată nu mi-am făcut planuri. Tot timpul mi-am rezolvat toate treburile pe ultima sută de metri. Nu poți să îți faci planuri, când nu ai toate datele. Așteaptă să ai toate informațiile, și când le ai, atunci le procesezi. Mărul trebuie mai întâi să se coacă, și abia pe urmă îl poți mânca.

 

Care este rolul neurologului în neurochirurgie?

Este foarte important. Neurochirurgul nu are timp să facă o selecție și să vadă toate nevrozele, toate durerile de cap, toate deficitele motorii. Nu tot ce înseamnă durere de cap înseamnă și tumoră. Vin pacienți cu depresie, care pot masca o tumoră cerebrală. Nu poți să încarci neurochirurgul cu toate consultațiile.

Neurologul are o importanță majoră în a diagnostica și a oferi niște date neurochirurgului pentru a avea o abordare corectă. Trebuie să existe o colaborare. Nu poți să lucrezi singur.

Cum arată o zi din viața unui neurolog?

Fiecare zi mi se pare o altă zi și este încărcată cu o altă structură emoțională. Fiecare zi este pentru mine o încântare și o bucurie. Fiecare zi este diferită, nu pot să spun că ieri a fost la fel cu astăzi. Faptul că vezi oameni care revin la consultație cu zâmbetul pe buze te umple efectiv de bucurie, este un soi de energie pe care nu o poți descrie decât atunci când o simți. Este o mulțumire sufletească care îți dă putere să mergi mai departe, te face să anulezi orice oboseală.

Ai avut vreun caz care te-a impresionat în mod deosebit?

Îmi aduc aminte, rezident fiind, eram într-o pasă proastă cu banii și făceam mai multe gărzi la IBCV, la Elias, la Municipal. Într-una din gărzi la Elias, am văzut un pacient, Liviu Garnet, cu care am și rămas în relații foarte bune. Mai târziu, am aflat de la pacienți că m-a nominalizat la o campanie cu medici. Nici n-am avut curiozitatea să caut*.

*Noi am fost curioși și am căutat. Este vorba despre campania “Doctore, ești un erou” desfășurată de Pro TV. Aici este povestea spusă de pacient.

Diagnosticul care i s-a pus inițial era de pareză facială; aveam o undă de îndoială cu privire la diagnostic, pentru că avea o abolire totală de reflexe. I-am lăsat numărul meu de telefon și l-am sfătuit să rămână în spital pentru că e altceva. Când l-am revăzut pe pacient, eram sigur că este poliradiculonevrită, o boală cu evoluție rapidă, o infecție care paralizează și poate duce la moarte. Liviu avea până în 30 de ani, era căsătorit și avea un copil mic — merita o șansă la viață. Tratamentul, care consta în imunoglobuline, era în jur de 10.000 de dolari la vremea respectivă (2003-2004).

Fiind rezident la neurologie la Acad. Prof. Dr. Constantin Popa, am intervenit pentru a i se aproba tratamentul pacientului la Minister. În acest demers m-a ajutat și Conf. Dr. Sorin Tuță, care la vremea respectivă era asistent universitar și îndrumătorul meu ca rezident.

Liviu a fost salvat și are o familie fericită. De fiecare dată când îl revăd îmi face o mare plăcere și bucurie. Și-a adus la mine toată familia, cu frate, cu cumnată, cu mamă, cu apendicită, cu pneumonie, cu răceli — am devenit un fel de medic de familie pentru el. Chiar dacă știe că nu sunt medic generalist, a căpătat o încredere deosebită.

Bineînțeles că am avut și cazuri în care am greșit — de ce să nu recunosc. Fiecare om greșește. Am avut și momente în care m-am simțit neputincios. Așa este în medicină: ai și suișuri, și coborâșuri. Totdeauna tinzi către suișuri, către vârful muntelui.

Mi-am pierdut mama — relativ tânără, la 56 de ani. A făcut un accident vascular hemoragic și a murit pe loc, fiind undeva într-un sat din județul Buzău, fără resurse. Efectiv m-am simțit neputincios, neajutorat și în imposibilitatea de a face ceva. S-a întâmplat într-o seară și am fost sunat a doua zi dimineață, când mergeam spre spital — eram în ultimii ani de rezidențiat. Mi s-a spus că este bolnavă, nu că a murit. Am realizat dinainte că ceva este în neregulă pentru că, în general, între copil și părinte există o punte, un altfel de legătură, care este greu de explicat medical. Probabil că se va ajunge să se explice.

Cum îți găsești puterea de a o lua mereu de la capăt?

Copiii sunt bateriile mele. Am trei copii, născuți din doi în doi ani: Andrei (7 ani și jumătate), Ștefan (5 ani și jumătate) și Elena (3 ani și jumătate). Copiii sunt niște îngeri, totdeauna au fost cei mai sinceri oameni de pe Planetă. Zâmbetul și puritatea lor te îndeamnă să te deschizi și îți alungă orice umbră de oboseală. Copiii sunt cel mai bun imbold.