Categorie: Răspunsuri

Chirurgia epilepsiei

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Chirurgia epilepsiei

Daniela are 18 ani și se luptă cu o boală teribilă: epilepsia. Primele crize au început în jurul vârstei de 13 ani și, deși nu erau convulsive, i-au afectat enorm viața. Totul începea cu un miros urât sau cu o senzație de déjà-vu, după care Daniela se oprea din ceea ce făcea și pierdea contactul cu lumea înconjurătoare. La început rare, crizele au devenit din ce în ce mai dese și au fost mult timp etichetate drept “căderi de calciu”.

Abia după ce a ajuns la un neurolog și a efectuat o electroencefalogramă, a devenit clar faptul că era vorba despre crize epileptice și s-a putut administra un tratament. Acesta, însă, nu a oprit complet crizele, ci doar le-a rărit pentru o anumită perioadă de timp, după care a fost nevoie de creșterea dozei și de adăugarea a încă unui medicament și a încă unuia, fiecare în doze din ce în ce mai mari, până când au început să apară reacțiile adverse. Cea mai simplă dintre acestea a fost o alergie la unul dintre medicamentele antiepileptice. Mai greu de combătut, însă, au fost creșterea în greutate, tulburările de metabolism și dereglările hormonale. Mai mult, deși medicamentele erau în doze foarte mari, crizele continuau să apară.

Primele speranțe au venit în urma consultului de neurologie – epileptologie efectuat de dr. Ioana Mîndruță, Medic Asociat BRAIN Institute, în urma căruia Daniela a aflat că pentru boala ei există o soluție definitivă. Pe RMN-ul cerebral s-a observat o modificare la nivelul lobului temporal drept, mai precis hipocampul drept, unde exista o zonă cu priză de contrast și parțial calcificată. Electroencefalograma a arătat că acolo se află sursa crizelor de epilepsie și, ca urmare, i s-a propus Danielei o intervenție chirurgicală prin care să se îndepărteze această leziune. Operația nu urma să fie una simplă, întrucât acea modificare era situată în profunzimea creierului, într-o zonă cu numeroase vase de sânge. Din acest motiv, la spitalul respectiv, i s-a spus că nu se poate face operația, considerându-se prea riscantă.

În cele din urmă, la recomandarea doctoriței Mîndruță, Daniela a ajuns la BRAIN Institute, singurul spital din România în cadrul căruia se efectuează intervenții chirurgicale pentru epilepsie în deplină siguranță, beneficiind de neuronavigație, RMN intraoperator și posibilitatea de a trezi pacientul în timpul operației (awake surgery). În cazul Danielei, nu a fost necesară această ultimă metodă, leziunea epileptogenă fiind situată pe partea dreaptă, în emisferul nedominant, neresponsabil de limbaj.

Intervenția a decurs fără incidente, echipa operatorie a fost alcătuită din dr. Mihai Crăciun (neurochirurg) și dr. Anca Vișan (neuroanestezist), sub supravegherea dr. Ioana Mîndruță (neurolog) și dr. Sergiu Stoica (neurochirurg). Operația a durat cca. 4 ore, timp în care s-a îndepărtat nu doar porțiunea de țesut cerebral care apărea modificată pe RMN, ci și capul hipocampului și nucleul amigdalian, două structuri aparent normale, dar care, așa cum a arătat electroencefalograma, aveau un rol în producerea crizelor.

Daniela s-a trezit cu bine din anestezie, fără deficiențe neurologice, iar RMN-ul de control efectuat a doua zi a arătat rezecția completă a leziunii epileptogene. Externarea s-a realizat la trei zile după operație, așa cum i-a fost promis. Daniela nu a mai făcut crize epileptice după operație, însă va trebui să continue câteva luni cu aceleași doze de medicație, până când se consolidează vindecarea creierului acolo unde s-a realizat intervenția. Ulterior, se vor scădea progresiv atât dozele, cât și numărul medicamentelor, până când administrarea acestora va fi stopată definitiv, iar diagnosticul de epilepsie va fi doar o amintire neplăcută.

Awake brain surgery – Operație cu pacientul treaz

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Awake brain surgery – Operație cu pacientul treaz

Doina a fost operată prima oară în 2009; lucra la Sofia pe vremea aceea. În luna martie a început să acuze dureri de cap, astenie și stare de greață. Toate acestea s-au agravat progresiv până când, într-o zi, a făcut mai multe crize convulsive. A ajuns la spital, i s-a făcut un computer-tomograf și s-a descoperit o tumoră cerebrală frontală stângă. A fost operată de urgență: i s-a îndepărtat o tumoră cerebrală care infiltra lobul frontal stâng. Diagnosticul anatomopatologic a fost de astrocitom anaplazic, o tumoră agresivă, pentru care a trebuit să facă radioterapie și chimioterapie citostatică.

Lucrurile au mers spre bine, fără complicații sau sechele, și Doina a putut să își reia o viață normală. Odată la șase luni, făcea un RMN de control; până recent, acesta arăta bine. În luna martie a anului trecut a apărut o priză de contrast pe RMN, în spatele zonei de unde a fost îndepărtată tumora. Era un lizereu fin localizat în imediata apropiere a unuia dintre centrii limbajului (aria Broca, prin care se produce limbajul); exista riscul ca la o eventuală intervenție chirurgicală să se lezeze acest centru și Doina să nu mai poată vorbi. Din acest motiv, s-a decis amânarea operației și repetarea RMN-ului peste șase luni. Din păcate, acesta nu a arătat bine. Mica zonă de priză de contrast s-a extins și a aparut și edem cerebral în jurul ei, semn că avem de-a face cu o tumoră activă. Nu mai putea fi vorba de o nouă amanare, operația trebuia făcută.

Pentru că exista riscul de afectare permanentă a limbajului, ne-am decis să facem operația cu controlul acestuia, adică awake brain surgery sau operație cu pacientul treaz. Ce înseamnă asta? Operația începe, ca de obicei, cu pacientul anesteziat — ce-i drept, o anestezie mai specială. După ce expunem suprafața creierului, trezim pacientul și îl punem să execute diferite sarcini, în funcție de situație; în cazul Doinei, limbajul fiind vizat, i s-a explicat că va trebui să vorbească în timpul operației. În acest timp, echipa operatorie aplică un mic curent electric pe suprafața creierului, care blochează pentru o scurtă perioadă de timp funcționarea acelei zone a creierului. Când am fi întâlnit unul dintre centrii limbajului, sau conexiunile lui, pacienta nu ar mai fi vorbit, iar noi am fi știut că acolo nu avem voie să operăm.

Zis și făcut. Doina a înțeles ce trebuie să facă, a fost de acord și operația a demarat. Ca să nu aibă dureri, incizia la scalp a fost infiltrată cu anestezic local, iar ca să poată vorbi fără a fi detubată, Doina a fost intubată pe nas, o procedură delicată, dar eficientă. Poziția pe masa de operație este, de asemenea, foarte importantă; pacientul va fi treaz câteva ore și trebuie să se simtă confortabil.

Pentru că prima parte a intervenției (incizia la piele și desfacerea căpăcelului osos – voletul) este și cea mai dureroasă, Doina a fost inițial adormită. După un sfert de oră, când creierul era deja expus, medicația anestezică a fost oprită și Doina s-a trezit — greu, ca dintr-un somn bun, dar s-a trezit. Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist, BRAIN Institute) îi punea diferite întrebări; îi arăta obiecte și o punea să le denumească, să precizeze culorile și la ce folosesc acele obiecte; să povestească întâmplări din vacanță și despre familie — orice, numai să vorbească. Și a vorbit aproape două ore. În acest timp, Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg, BRAIN Institute) stimula suprafața creierului în căutarea ariei Broca, prin care se produce limbajul. Din fericire pentru toată lumea, nu a găsit-o. Foarte probabil, acest centru era deplasat de către tumoră. Astfel, tumora a putut fi îndepărtată în totalitate. La sfârșitul rezecției, nu mai exista tumora cerebrală, iar Doina vorbea în continuare. Au existat câteva mici greșeli, dar nimic grav, nimic permanent. Ultima parte a operației a decurs simplu, fără incidente, dar Doina a fost adormită pentru a nu avea dureri

A doua zi după operație a făcut RMN-ul de control, care arată foarte bine: tumora a fost scoasă în întregime și nu avem alte complicații. La două zile de la operație Doina se simțea bine: vorbea bine și fluent, doar se mai încurca atunci când se grăbea. După 2-3 săptămâni, când a dispărut edemul cerebral din lobul frontal stâng, nu mai exista nicio problemă de limbaj.

Malformație arteriovenoasă tratată cu ajutorul neuroradiologiei intervenționale

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Malformație arteriovenoasă tratată cu ajutorul neuroradiologiei intervenționale

Mihaela are 22 ani. Problemele ei au început cu tulburări sfincteriene, în urmă cu trei ani și jumatate, și s­-au agravat treptat până în luna mai 2013. Tratamentele pe care le-a urmat nu au fost eficace, iar diagnosticul nu a fost concret. În luna mai 2013, forța musculară în piciorul drept a scăzut brusc, revenind ulterior. În august 2013 a efectuat și o puncție lombară, în urma căreia toate simptomele s­-au agravat: parapareză și imposibilitatea de a merge, împreună cu agravarea tulburărilor sfincteriene. A fost suspectată de mielită transversă; a urmat un tratament medicamentos și a făcut kinetoterapie intensă, care au ajutat-­o parțial. Primul diagnostic corect l­-a primit la Cluj-Napoca, în mai 2014, în urma unui RMN care a evidențiat o malformație arterio­venoasă spinală. Următorul pas a fost o angiografie, care a evidențiat fistula arterio­venoasă la nivelul porțiunii terminale a măduvei (conul medular ­ T12 – L1).

 

Fistula arterio­venoasă este o malformație vasculară, o anomalie de dezvoltare a circulației, având originea, cel mai probabil, în viața embrionară. În mod normal, circulația respectă în toate organele modelul arteră-­capilare-­venă. Fistula înseamnă doar arteră­-venă, fără capilare. De regulă, avem una sau, cel mai adesea, mai multe artere care se unesc (le numim feederi, artere care hrănesc malformația) și se continuă cu o venă de dimensiuni mari, turgescentă (o numim venă de drenaj), care are un traseu lung până se varsă într­-o venă normală. La Mihaela, toate acestea se întâmplau pe suprafața măduvei, în porțiunea ei terminală.

Deficitele neurologice (pareza, tulburările sfinteriene și de sensibilitate) se datorează faptului că în vena de drenaj sângele avea presiunea crescută, împiedicând drenajul venos normal al măduvei și, în plus, se producea și un fenomen numit furt vascular – sângele trecea prin fistulă, în loc să treacă prin capilarele normale ale măduvei. Posibil să fi existat și sângerări episodice – asemenea malformații pot sângera din cauza faptului că vena de drenaj are pereți subțiri și presiune crescută.

O fistulă arterio­venoasă se vede și pe RMN, dar un diagnostic corect se face doar prin angiografie selectivă – adică se injectează cu substanță de contrast fiecare arteră intercostală și lombară pentru a identifica toate arterele care alimentează malformația. Este o tehnică foarte migăloasă și delicată, dar de ea depinde totul. Tratamentul trebuie să oprească comunicarea dintre artere și venă, iar acest lucru se poate face fie printr­-o operație deschisă, microchirurgicală, fie prin embolizare endovasculară – în același mod în care se injectează substanța de contrast în scop diagnostic, se injectează o rășină care coagulează din interior vasele respective. Alegerea între cele două metode se face în funcție de dimensiunea arterelor și de prezența sau absența ramurilor normale către țesutul medular din jur.

Când a venit la noi, Mihaela se deplasa cu greu, pe distanțe scurte și doar cu sprijin, din cauza paraparezei deja vechi, cu spasticitate, avea ileus paralitic și infecții urinare multiple cauzate de problemele sficteriene. Din cauza spasticității și a mișcărilor necontrolate ale membrelor inferioare, nu s­-a putut face angiografia decât după ce Mihaela a fost anesteziată. Angiografia efectuată de Dr. Dana Iancu (neuroradiolog la BRAIN Institute) a durat mai mult de o oră, pentru că a trebuit injectată fiecare arteră intercostală, și pe stanga și pe dreapta, ca să se poată pune în evidență malfomația. Imaginile sunt însă esențiale pentru o operație efectuată în condiții de siguranță.

Angiografia a evidențiat următoarele aspecte: artera radiculară L1 dreapta, după ce intră în canalul medular, are un traiect inițial ascendent, urcând până în dreptul vertebrei T11, după care coboară și dă o ramură care se unește cu o arteră care urcă din artera radiculară L2 dreapta; din punctul în care se unesc pleacă vena de drenaj, care urcă pe fața posterioară a măduvei toracale. “Piciorul venei”, adică porțiunea inițială a ei, unde se formează, este punctul cheie al fistulei; acolo trebuie pus un clip ca să închidem definitiv malformația. Embolizarea a fost scoasă din discuție pentru că arterele care intră în fistulă sunt prea subțiri și dau ramuri pentru măduvă până la câțiva milimetri de venă. Riscul de a le astupa este prea mare.

Intervenția s­-a realizat marți, 7 octombrie 2014. O incizie de doar 5 cm a fost suficientă ca să avem acces. Datorită angiografiei impecabile, a fost relativ simplu să identificăm vasele. Au existat și două mici surprize, pe care doar în câmpul operator, sub microscop, le poți vedea. Prima a fost faptul că artera care venea de sus trecea pe sub venă și, deși așa s­-ar fi putut crede, nu se unea cu ea acolo. A doua surpriză a fost că din această arteră plecau câteva rămurele mici care se uneau cu vena la cca 1 cm mai sus decât punctul de plecare, așa că a fost nevoie de două clipuri ca să închidem complet fistula. Ce este spectaculos în astfel de operații este faptul că în decurs de 5 minute știi sigur dacă ai rezolvat sau nu problema: vena de drenaj, inițial roșie, umflată și tare, devine albăstruie și moale, semn că prin ea nu mai circulă sânge. Așa s-­a văzut și la Mihaela și, în plus, ecografia Doppler ne­-a confirmat că prin acea fistula nu mai trece sânge.

Imediat după operație, starea Mihaelei nu s­-a modificat spectaculos; nici nu ne așteptam. Este nevoie de câteva luni de tratament și de recuperare (fiziokinetoterapie), însă suntem convinși că peste șase luni Mihaela va fi pe picioarele ei, independentă. Mai urmează o angiografie de control, peste o lună, și un RMN efectuat în cursul zilei de azi.

 „Mii de mulțumiri”, scrisoare de la Alina Miriță

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on  „Mii de mulțumiri”, scrisoare de la Alina Miriță

Zilnic îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost dat să întâlnesc, în momente foarte dificile ale vieții mele, un colectiv atât de tânăr, dar extrem de profesionist, pentru care pacientul este în primul rând un OM, și apoi un bolnav.

Nu am cuvinte prin care să îmi exprim mulțumirea pentru încrederea pe care dr. Sergiu Stoica mi-a insuflat-o încă de la prima întrevedere. Fără această încredere nu aș fi avut curajul să intru în intervenție, și nici puterea de a mă gândi că viața mea poate merge înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fără această încredere nu m-aș fi putut bucura, alături de cei dragi, de evenimentul mult așteptat: nunta băiatului nostru.  

De asemenea, îi mulțumesc domnului doctor pentru profesionalismul cu care a efectuat intervenția, prin metode moderne, alături de echipa medicală pe care o coordonează.

Mulțumesc mult doamnei doctor Anca Vișan, atât de delicată, și totuși atât de riguroasă. Nu în ultimul rând, îi mulțumesc domnului doctor Mihai Crăciun, un profesionist și un bun psiholog.

Pe lângă profesionalismul întregului colectiv, am rămas impresionată de dăruirea, calmul, bunătatea și promptitudinea de care dau dovadă tinerele asistente care trec, asemenea unor „albinuțe”, pe la patul pacienților și care știu să aline orice durere cu zâmbetul pe buze.

Mulțumesc mult doamnei Camelia Barbu pentru meticulozitatea și răbdarea de care dă dovadă în relațiile cu toți pacieții.

Siguranța, unitatea, prietenia, precum și respectul pentru pacienți, calități deosebite ale acestui colectiv, sunt meritul unui om și profesionist deosebit: domnul doctor Sergiu Stoica, care prin naturalețe și devotament față de profesia de medic știe să atragă oameni de valoare.

Deși a fost o încercare grea în viața mea, mă bucur că am trăit clipa în care am descoperit că în Romania sunt clinici dotate la standarde internaționale și medici extraordinari, care după ce s-au instruit în strainatate revin în țară și tratează pacienții cu mult profesinalism și omenie. Jos pălăria în fața întregului colectiv de profesioniști și oameni de la BRAIN Institute.

Așa cum m-a asigurat domnul doctor Sergiu Stoica, mă simt extraordinar și chiar uneori uit că am avut o intervenție chirurgicală pe creier și mă bucur din nou de viață, lângă familia care mi-a fost mereu alături. 

Vă mulțumesc tuturor, vă doresc mult succes în activitatea de zi cu zi și mă rog la bunul Dumnezeu să vă dea multă sănătate.

Cu deosebită stimă și respect,
Alina Miriță

Nimic nu este întâmplător

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Nimic nu este întâmplător

Zi de zi ne lovim de coincidențe pe care unii dintre noi le numesc minuni. Majoritatea trec pe lânga noi neobservate, având smerenia, discreția faptelor cu adevărat bune. Când spunem fapte bune, nu vorbim despre filozofii, concepții de viață, pretinse mărturisiri de credință, extreme și exagerări declarative. Vorbim de lucruri simple: oameni care își fac  datoria cum au învățat ei să o facă mai bine, medici și pacienți ce se află în același loc în cel mai bun moment posibil. Cum recunoști —cu siguranță—minunile? Sunt lucruri extraordinare ce rămân neobservate.

Neobservată ar fi rămas și întâmplarea Cristianei, tânăra de 28 de ani care trecând foarte aproape de prăpastie a primit o șansă luminoasă de la doi prieteni vechi, dr. Dana Iancu și dr. Sergiu Stoica. În ziua cu pricina, cei doi puneau la cale felul în care se vor reuni după ani de zile petrecuți în Franța și Canada, pentru a oferi șanse românilor de acasă.

Dacă vi se pare că povestea de față este publicitate deschisă neuroradiologiei intervenționale, ei bine, exact asta și este. Motivul pentru care o mărturisim aici este contribuția decisivă a Dr. Dana Iancu la succesul Dr. Sergiu Stoica — cu care toți ne-am obișnuit deja. Fără Dana, fără diagnosticul profesionist pus prin angiografia cerebrală și spinală, viața Cristianei nu ar fi putut fi salvată.

Gustul amar al faptului că intervențiile cerebrale prin interiorul vaselor de sânge se petrec în străinatate pe cale largă, salvând vieți și oferind uneori alternative, dar de cele mai multe ori complementaritate neurochirurgiei, este îndulcit de reușita comună a celor doi medici prieteni. Acesta este probabil un semn că proiectul nostru de a dezvolta neuroradiologia intervențională la BRAIN Institute este calea cea bună. Lăsăm însă faptele să vorbească, zugrăvindu-le prin mărturiile celor trei actori principali: Dl. Dobre, tatăl Cristianei, Dr. Dana Iancu (neuroradiolog) și Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg). S-au întâlnit cu toții într-o noapte de grație.

Când minunile se întâmplă
Povestea văzută de dl. Dobre, tatăl Cristianei

În momentul actual, datorită miracolului care s-a întâmplat aici, la BRAIN Institute, și ce au făcut oamenii aceștia extraordinari, Cris este bine. Echipa de aici se preocupă, se vede că s-au străduit să ajungă la un standard mai tare ca în vest: Dr. Sergiu Stoica este un om minunat, cu un curaj fantastic; Dr. Anca Vișan, un anestezist extraordinar, cred că trebuie să aibă o minte nemaipomenită; iar Dr. Mihai Crăciun este un medic foarte special. Dacă nu ajungeam aici, Cris ar fi fost foarte rău. Este evident.

Spitalele de stat tratează pacienții mai rău ca la veterinar

Totul a început dintr-odată. Pe data de 27 martie, a început să o doară capul. A luat Ketonal și analgezice, care i-au mai îmbunătățit starea cât de cât, dar apoi durerea nu mai ceda. Am ajuns la un spital de stat, centru de excelență în neurochirurgie, unde am așteptat șase ore să intre într-o consultație. Ulterior, a trebuit să solicit eu toate investigațiile necesare: RMN, CT, angiografie.

În urma tomografiei au găsit un chist, și doctorul mi-a spus că nu este foarte grav, dar m-a întrebat pe mine ce variante avem. M-am simțit de parcă aș fi fost în fața șefului de post la o comună, pentru că cineva mi-a furat găinile, iar el m-ar fi întrebat “Pe cine bănuiești: pe vecinul din stânga sau pe cel din dreapta?”. M-a îngrozit acest sentiment. Când zici șef de secție de neurochirurgie într-un centru de excelență te aștepți, totuși, la un om care știe ce face.

Apoi a urmat RMN-ul, unde oamenii stăteau ca la abator: te aruncau ca pe o bucată de carne înăuntru, fără nicio explicație, fără buton de panică, fără nimic. La RMN, doctorul mi-a spus că se vede un anevrism. Am simțit că mi se taie respirația.

A doua zi, medicul ne-a spus că s-a întâmplat ceva: are o malformație foarte gravă în zona spinală, inoperabilă și nu se poate face nimic. Deci a trecut de la chist, la anevrism, și acum la această malformație. Despre această formațiune mi s-a spus că nu se poate rezolva nicăieri în lume; a menționat ceva despre un centru din New York, unde intervenția ar fi costat peste 100.000 de euro, dar nici aici nu era vreo garanție. Ne-a chemat pe mine și pe Andreea (sora Cristianei), și ne-a spus că asta e situația, să părăsim spitalul că nu avem ce face, nu există nicio soluție. Am întrebat dacă totuși nu există în România un loc unde să mergem; doctorul mi-a zis că nu există nicăieri, să mergem acasă pentru că “gata, s-a încheiat”.

Inițial, când a văzut formațiunea de pe creier, neștiind de cea spinală, doctorul ar fi fost dispus să o opereze pe creier. Însă, când a văzut-o și pe cea spinală, de frică să nu dea greș, nu ne-a mai dat nicio variantă. Ulterior, dr. Iancu de la BRAIN Institute ne-a spus că formațiunea de pe creier nu avea nicio legătură cu cea spinală, și că se poate trăi cu ea fără nicio problemă.

Am insistat să mai facem o angiografie, și doctorul a fost de acord cu jumătate de gură. Ce a urmat nici nu vreau să îmi aduc aminte. Incizia pentru angiografie se face inghinal; ei nu au putut să găsească vena pe care trebuiau să intre, și au nimerit printr-un ganglion limfatic. Mai mult, sora ei, Andreea, a fost nevoită să participe la intervenție și să apese puternic pe picior pentru a crea presiune. Evident că după patru ore de împins și apăsat cu gheață, s-a făcut un hematom uriaș și Cris a rămas cu niște dureri îngrozitoare. A doua oară când a făcut angiografie, au nimerit același ganglion. Când a ieșit de la angiografie, Cris urla îngrozitor.

Așa ceva depășește absurdul. Ne era teamă că va muri din cauza durerilor, înainte să moară din cauza problemei spinale. Ulterior, dr. Crăciun de la BRAIN Institute ne-a confirmat acest lucru: este o durere asemănătoare unei lovituri de topor continue în cap, pentru că acolo sunt localizați toți centrii și poate să îți cedeze inima din cauza durerii.

Medicul de la angiografie mi-a spus că face de 25 de ani această meserie și nu a văzut nimic, nicio formațiune. Am insistat, totuși, să mai facă o angiografie pe segment, că poate era domnul doctor obosit și a omis. Mi s-a spus că sunt liber să merg unde vreau eu, căci ei nu lucrează pentru alții. Și ne-au dat afară din spital.

După ce plătești o viață întreagă asigurare, vine un astfel de medic și, după ce că nu poate să-ți facă nimic să te ajute, îți face un rău mult mai mare decât problema pe care o ai. Chestia asta nu am înțeles-o: cum să nimerești de două ori printr-un ganglion în care sunt toți centrii nervoși?

E ceva îngrozitor ce se întâmplă în spitalele astea unde se presupune că ar trebuie să fie spuma neurochirurgilor. Ziceai că ești într-un oraș pricăjit, unde și animalele ar fi tratate mai frumos. Încă stau și mă întreb cum am putut, eu și familia mea, să trec peste toată chestia asta. Nu doresc nici măcar dușmanilor mei să treacă prin așa ceva. De medicii aceștia trebuie să te ferești ca de câinii turbați. Lăsând la o parte indivizii, abordarea este sub orice critică. Măcar de ți-ar spune că mai există colegi, în privat, sau în altă parte, că mai există variante unde poți face ceva. Dar ei sunt prea orgolioși să recunoască că îi depășește problema în sine. Sunt orgolioși cu viețile oamenilor.

Nepăsarea și resemnarea celor din spital era sub orice critică. Când se punea problema ca fiica mea să fie operată de anevrism, am întrebat unde este reanimarea; mi s-a spus că este la etajul 1. Intervențiile se fac la etajul 7, deci un pacient poate muri de trei ori până ajung medicii la reanimare. Mai mult, din trei lifturi funcționa doar unul, iar oamenii stăteau la coadă pentru intervenții. I-am întrebat ce se întâmplă dacă nu merge liftul și nu o pot aduce pe fiica mea la reanimare. Răspunsul lor m-a cutremurat: “Eh, cum i-o fi norocul. Ce să faci?”. Niște lucruri îngrozitoare.

Toată povestea de la spitalul de stat a durat două săptămâni, iar fiica mea se simțea din ce în ce mai rău. Nici nu mai putea merge. La final, pe scrisoare era menționat: “stare staționară, vă recomandăm embolizare”. Atât de absurd, de parcă embolizarea era un ceai de mușețel. A fost ceva îngrozitor, au fost niște momente pe care nici nu mai vreau să mi le mai aduc aminte. Nu te duci cu o cizmă la cizmar să o coasă, te duci cu un om, și am pretenția să mă tratezi ca pe un om.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

Înainte să ajung la BRAIN Institute, am mai fost la o clinică privată, un centru de radiologie intervențională, însă m-a descurajat. Toată lumea spunea că știe ce face, însă mie nu mi-au dat încredere în ceea ce fac ei clar, așa că am renunțat. Mi s-a părut o chestie futuristă să-mi spună ce vor să facă, fără ca măcar să se uite pe RMN. Chiar dacă doctorul avea experiență, nu mi-a insuflat destulă încredere.

Apoi, a început șirul întâmplărilor care s-au aliniat incredibil. Colegii Cristianei i-au spus să încerce la BRAIN Institute, știind că au medici foarte buni. Am sunat-o pe dna. Camelia Barbu (manager pacienți), o interfață extraordinară pentru spital, cu o căldură aparte, o apropiere specială și o încredere pe care ți-o transmite.

Am făcut o programare la dr. Dana Iancu — despre care nici nu știam că face naveta România-Canada. Oamenii deștepți se văd, iar eu când am văzut-o pe dr. Iancu și felul în care a abordat situația, mi-am dat seama că omul acesta știe clar ce face, nu există niciun dubiu. Mi-a explicat tot. M-a impresionat ce mi-a spus: “dacă dr. Stoica spune că poate să o opereze, este perfect”. Cât am stat de vorbă cu femeia aceasta specială, mi-a dat o încredere extraordinară. Am plecat alt om de la spital.

Joi, pe 1 mai, am internat-o pentru angiografie, care urma să aibă loc vineri. Noi credeam că va fi iar nevoie să trecem prin chinuri groaznice, și sora ei va trebui să o apese cu gheață pe picior. Doamna doctor Iancu s-a uitat la mine îngrozită și mi-a spus că nu există așa ceva; se folosește un ciorap special care creează presiune. Atât de simplu? Cum este posibil să fi existat așa ceva, iar fiica mea să treacă prin trauma de a fi apăsată pe picior de sora ei timp de patru ore? O întrebare la care nu voi găsi vreun răspuns.

Venind de la un spital unde am vorbit cu un singur om, am fost uimit să văd o masă plină de oameni tineri, care știau ce fac și colaborau între ei: Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), Dr. Mihai Crăciun (neurochirurg), Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist) și Dr. Dana Iancu (neuro-radiolog). Dr. Iancu le explicase care este problema, iar apoi mi-au prezentat ce urmează să se întâmple. Embolizarea era o intervenție extraordinar de complexă; nu este ușor să introduci catetere și pe stânga, și pe dreapta, și pe venă, și pe arteră. Deci totul rămânea la mâna Dr. Stoica, care mi-a spus că poate să o opereze chiar în ziua respectivă, vineri, sau luni. Am zis că facem intervenția în aceeași seară, știind evoluția bolii îngrozitoare — ne-am dus pe picioare la spitalul de stat și a plecat cu semipareză (mână și picior), și acum deja nu mai putea mișca limba și degetele, nu mai putea să stea în picioare.

Mi-am dat seama cât de multe trebuie să știe și cât de limpede are creierul Dr. Stoica, încât să-și dea seama dintr-un RMN și o angiografie ce e acolo. Normal că toată lumea învață anatomie în facultate, doar aceea este baza, dar trebuie să ai imaginația, curajul, și mintea încât să te întrebi ce poți face tu, să vezi prin ochii tăi. Când l-am întâlnit pe dr. Stoica, primul sentiment a fost că știe clar ce face, că nu doar bănuiește ce ar putea fi acolo sau să meargă la ghici.

Intervenția chirurgicală

Mi s-a părut că a durat o veșnicie — au intrat vineri, în jurul orei 21:00, și au ieșit pe la 2:00 noaptea, deci 5-6 ore. Auzisem că au intervenții și de 16 ore, și m-am gândit la Dr. Vișan ce aparatură și ce pregătire trebuie să aibă, încât să poată țină pacientul atâta pe masa de operație. E un lucru extraordinar, oamenii ăștia fac niște lucruri nemaipomenite.

Dr. Iancu a ieșit epuizată complet, și ne-a spus că “s-a întâmplat un miracol: operația a reușit, totul e bine”. Ne-a chemat să o vedem după operație. I-a spus Cristianei să se ridice în picioare și ea s-a ridicat — în condițiile în care ea nu mai putea sta în picioare înainte de intervenție. Apoi, a intrat la terapie intensivă.

Dr. Iancu mi-a spus că așa ceva nu te învață nimeni, însă totul rămânea la latitudinea Dr. Sergiu Stoica. Ce m-a fascinat la neurochirurgi, este că ei nu operează într-un spațiu larg, ci într-unul îngust, ca printr-un pix; orice ar atinge pe lângă, ar cauza un dezastru. Când am văzut că s-a întâmplat miracolul acesta, nu pot descrie ce am simțit — nu ai termen de comparație, nu există.

După intervenție, a făcut un cheag de sânge. Dr. Stoica a alergat înapoi la spital, timpul fiind în defavoarea muncii lor de până atunci.

Am fost foarte norocoși pentru că, la momentul vizionării RMN-ului, ne-au spus că este posibil să rămână paralizată de la gât în jos. Să o vezi la 3-4 zile că merge pe picioarele ei este ceva extraordinar, miraculos ce au făcut oamenii aceștia pentru ea.

Diferența între echipa BRAIN și restul este pasiunea pe care o au, pasiunea pentru această meserie în slujba oamenilor. Nu zice nimeni ca medicii să fie niște îngeri veniți de Sus și să vândă compasiune, dar modul de abordare este foarte important.

Post-operator

Cris este acum acasă și este bine. A scăpat de cadru; face în continuare recuperare la Spitalul Monza. Se plimbă prin casă, am fost și prin Herăstrău la o plimbare — având sistemul imunitar foarte scăzut după atâtea întâmplări, trebuie să aibă grijă.

Noi sperăm că o să fie bine de acum înainte. Dr. Iancu a promis că îi va mai face o angiografie, după trei luni.

“M-am întors în Canada cu sufletul plin”
Povestea văzută prin ochii dr. Dana Iancu

Povestea Cristianei este una dintre cele mai gratifiante și norocoase, în același timp, întâmplări din cariera mea. Este visul oricărui student la medicină să ajungă doctorul acela care are soluția pentru orice durere ori suferință a oamenilor din jurul său. Oricât de grei și de lungi ar fi cei 13-15 ani de școală, totul capătă un sens și îți încălzește sufletul, când poți ajuta cu mâinile și cu mintea ta un tânăr aflat în suferință.

De ce zic întâmplare? Pentru că întâmplarea a făcut să fiu în vizită în București, odată ce m-am hotărât să vin lunar, în calitate de Medic Asociat BRAIN Intitute; în primă fază pentru partea de diagnostic. Atunci i-a fost prezentat doctorului Stoica dosarul Cristianei.

Era evident din imaginile RMN că o anomalie vasculară, ascunsă undeva de-a lungul măduvei spinării, este cauza suferinței ei crescânde în ultimele săptămâni. Această anomalie vasculară este, de fapt, o comunicare anormală, directă, între o arteră și o venă. Se formează astfel un fel de scurtcircuit care încarcă sistemul venos cu presiune arterială, ducând la consecințe de congestie venoasă și suferință neurologică a țesutului nervos înconjurător — aceasta poartă numele de fistulă arterio-venoasă.

Pentru a opri agravarea sau a spera în recuperare, această comunicare trebuie întreruptă chirurgical sau pe cale endovasculară (prin interiorul vaselor). Pentru acest lucru, fistula arterio-venoasă trebuie identificată, localizată și caracterizată cu precizie. Chirurgul trebuie să știe exact unde să deschidă canalul spinal și care din vasele vizualizate sunt cele anormale, pentru a le tăia sau coagula. Asta pentru că există mai multe tipuri de fistule arterio-venoase cu diverse riscuri chirurgicale, chiar dramatice.

Cristiana avea nevoie de un nou test, o angiografie (examen radiologic pentru vizualizarea vaselor de sânge) completă, detaliată a tuturor arterelor cerebrale, cervicale și spinale. Cristiana avusese deja două angiografii care nu aduseseră nici un rezultat pozitiv. A trebuit să îl conving pe tatăl Cristianei să refacem acest test, care, deși comportă niște riscuri, avea beneficii de neînlocuit.

Împreună cu echipele de la BRAIN Institute și Spitalul Monza, am reușit să organizăm acest test în foarte scurt timp. Comunicarea anormală arterio-venoasă a fost găsită într-o localizare destul de neobișnuită, ceea ce explică faptul că nu fusese vizualizată pe cele două angiografii anterioare.

În felul acesta, tratamentul chirurgical a putut fi făcut în aceeași zi, cu rezultate foarte bune. Un control angiografic s-a făcut și post-operator, pentru a demonstra rezolvarea anomaliei vasculare. Rămânea de așteptat recuperarea și reversibilitatea simptomelor, care durează, în general, câteva săptămâni sau luni.

Nu cu totul neașteptat, parcursul primelor câteva zile după operație a fost destul de tumultuos, rezultând într-o re-intervenție chirurgicală de evacuare a unei sângerări produse în câmpul operator, din cauza tratamentului anticoagulant necesar pentru controlul trombozei venoase după întreruperea circuitului vascular anormal. Și în această situație, excelenta echipă BRAIN Institute a intervenit prompt și precis, în miezul nopții, salvând o potențială consecință catastrofică.

După toate acestea, lucrurile s-au așezat pe făgaș, cu o recuperare progresivă și continuă, din datele transmise de prietenii din echipă. Încă nu am avut ocazia să o revăd pe Cristiana; am urmărit doar controalele ei RMN, arătând ameliorarea imaginilor. Aștept cu nerăbdare să o reîntâlnesc la controlul de câteva luni și să îi văd progresele realizate.

M-am întors în Canada cu sufletul plin și mulțumită că am putut face un bine cuiva. De multă vreme nu m-am mai simțit așa. Poate pentru că lucrând într-un sistem rodat, care funcționează pe bandă rulantă, cu toate mecanismele unse, nu îmi mai dau seama.

Radiologia-imagistică, neuroradiologia și neuroradiologia intervențională fac parte indispensabilă din medicina modernă. Mai ales când este vorba de patologia vasculară a sistemului nervos (cerebral sau măduva spinării). Neuroradiologul participă activ la diagnosticul precis al bolilor neurovasculare suspectate de neurologi și neurochirurgi. De asemenea, neuroradiologul intervenționist face parte integrantă, alături de neurochirurg, din echipele multidisciplinare de tratament al bolilor neurovasculare.

Tratamentele endovasculare au devenit, în ultimii 10-15 ani, opțiunea preferențială a tratamentelor bolilor neurovasculare. Anevrismele cerebrale, fistulele și malformațiile arterio-venoase, precum și accidentele vasculare cerebrale acute se pot trata cu ajutorul tehnicilor endovasculare. Asta pentru că la același nivel de eficacitate, tratamentele endovasculare sunt minim invazive și mult mai puțin traumatice pentru pacient. Pacientul nici nu își dă seama că i s-a făcut o „operație pe creier” prin interiorul vaselor. El simte doar presiunea și durerea surdă a cicatricei din zona inghinală pe unde s-a făcut abordul vascular.

După tratamentul endovascular al unui anevrism cerebral, pacientul este externat la 24 de ore după intervenție și își reia viața normală și serviciul în câteva zile. Recanalizarea endovasculară rapidă (în mai puțin de 3-6 ore) a unei artere cerebrale blocată de un cheag de sânge poate salva pacientul cu AVC (accident vascular cerebral) de la moarte sau de un handicap major.

Nu vreau să minimalizez riscurile intervențiilor endovasculare, care, ca și în neurochirurgie, sunt semnificative dacă apar complicații. Vreau doar să ilustrez impactul major pe care tehnicile endovasculare l-au avut la nivel de sistem de sănătate și reintegrare socială a pacienților cu aceste boli. Pentru asta, îmi pun speranța în echipa de la BRAIN Institute și în colaborarea noastră.

“Fără ajutorul Danei, aș fi dezamorsat o bombă fiind legat la ochi”
Povestea văzută prin ochii dr. Sergiu Stoica

Totul a început cu o serie de informații medicale primite prin email, și cu o angiografie care nu demonstra malformația în întregime, caz în care nu știai ce să tratezi.

În cazul fistulelor de acest gen, un examen RMN este nerelevant, iar investigația neuroradiologică făcută simplu, incomplet, fără a surprinde multitudinea de vase care vascularizează malformația, te poate induce în eroare dincolo de a fi nerelevantă. Indicația la momentul respectiv a fost realizarea unei noi angiografii exploratorii care să pună în evidență vasele nutritive. Fără sorți de reușită, starea Cristianei s-a degradat brusc în următoarele 10 zile, timp în care echipa medicală a rămas fără informațiile necesare unei intervenții cu șanse de reușită.

Era deosebit de frustrant să nu îți poți oferi ajutorul, în timp ce efectul compresiv al fistulei era dublat de un fenomen de “furt” vascular ce începuse să împiedice mersul, înghițitul și alte funcții importante ale Cristianei.

Ne-am trezit la sfârșitul unei săptămâni grele, într-o zi de vineri, cu patru intervenții chirurgicale complicate. Dana nu s-a bucurat de primirea călduroasă pe care o merită, din cauza programului foarte încărcat. În consecință, a început să analizeze cazurile ce erau de competența ei și a intuit imediat problemele neidentificate ale Cristianei. A urmat o inițiativă extrem de voluntară a Danei în care a mobilizat tot spitalul foarte rapid și a petrecut ore întregi investigând angiografic toate detaliile malformației.

La ora 21:00, ne-am întâlnit cu Dr. Dana Iancu zâmbitoare pentru că descâlcise enigma diagnosticului și, în același timp, imperativă în privința urgenței absolute a operației. Era vorba despre o afecțiune extrem de rară, o malformație pială aflată în vecinătatea imediată a țesutului nervos.

Inițal, aș fi fost pus să dezamorsez o bombă legat la ochi, fără să văd culorile firelor și fără să știu ordinea în care ar trebui tăiate, pentru ca în final să dezamorsez focosul. În seara aceea însă, totul a devenit mult mai clar și ne-am petrecut noaptea dezamorsând o bombă care stătea să explodeze.

În loc de încheiere

O astfel de experiență te schimbă foarte mult. De exemplu, eu aveam o problemă cu motocicliștii — se bagă printre mașini, te sperie etc. Când i-am văzut pe Dr. Stoica și pe Dr. Crăciun cu motoarele, i-am iertat pe toți. De când i-am cunoscut pe cei doi, dau prioritate motocicliștilor, căci nu se știe niciodată cine sunt. Poate omul acela va salva o viață — ne mărturisește Dl. Dobre, cu ochii înlăcrimați.

Mă scuzați că m-am emoționat, dar impactul a fost extraordinar cu oamenii aceștia, pentru că viața fiicei mele depindea de ei, de mâna lor. Pentru a doua intervenție, cea cu cheagul, dacă nu veneau imediat, era un dezastru. Puteau să vină la spital peste câteva ore, sau chiar a doua zi, dar ei au venit imediat, pe motociclete.

Felul lor de a fi este minunat: mă uitam că e sâmbătă, că e duminică, ei vin la spital, intră pe secție, vorbesc cu pacienții și îi încurajează. Și atunci te impresionează deosebit pentru totdeauna.

Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Pe data de 11 aprilie 2014, Denisa Bucur, o tânără de numai 26 de ani, a fost operată de astrocitom difuz de către echipa BRAIN Institute. Poate vă amintiți de ea și de intervenția awake brain surgery (operație cu pacientul treaz). 

De ce trebuie să trezim pacientul când este operat pe creier? Este această experiență traumatizantă? Răspunsul îl vom afla chiar de la Denisa, care ne-a împărtășit povestea văzută prin ochii ei.

La o lună și jumătate de la operație, Denisa s-a întors la consultul post-operator. După consult, ne-a acordat câteva minute pentru a ne povesti –foarte dezinvoltă și sociabilă— ce a însemnat pentru ea această experiență.

Pe scurt, Denisa este o tânără vivace din Târgoviște, care lucrează în bancă de trei ani. Ea vorbește trei limbi străine: engleză, franceză, portugheză și latina — pe care o știe la perfecție. Acum, haideți să-i aflăm povestea!

Primele simptome

Pe la jumătatea lunii martie, am avut prima criză: am simțit o tensiune imensă în urechi și în ceafă, și un miros foarte puternic –plăcut, dar foarte puternic—, ca și cum aveam o sticlă de parfum la nas. Eram efectiv inconștientă, doar că stăteam în picioare. A durat un minut, maxim două, după care mi-am revenit. Am crezut că este din cauza stresului, a oboselii, a lipsei de calciu și magneziu etc. După această criză, eram ca înainte.

După fix o săptămână, înainte să plec la serviciu, am făcut a doua criză. Deși am realizat că este ceva mai mult decât o cădere de calciu și magneziu, după ce mi-am revenit, m-am îmbrăcat și am plecat la serviciu. În jurul prânzului, am avut o a doua criză, cu aceleași simptome și la fel de intensă. Era ciudat faptul că, în timpul crizei, nu vorbeam în limba română, ci în engleză sau în franceză. Această a treia criză a fost deja un semnal de alarmă, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți, că trebuie să ajung la un medic neapărat.

Consultul general

Soțul meu m-a luat de la serviciu și m-a dus la un medic internist din Târgoviște. Dânsul m-a consultat, mi-a pus foarte multe întrebări, și a avut inspirația și priceperea de a-mi face trimiterea la neurologie.

M-am dus la neurologie în spital, la urgență, unde erau foarte mulți oameni. Bineînțeles că mi s-a spus că nu mă vede niciun neurolog, atâta timp cât trimiterea nu este de la internistul lor din spital – tipic românește, tipic spitalelor de stat. Când am aflat că oamenii așteptau de dimineață să intre și era deja șase seara, mi-am dat seama că nu are rost să stau niște ore bune să aștept la un medic internist, și apoi încă niște ore pentru a intra la neurolog, așa că am plecat.

Am avut noroc să găsesc un neurolog la o policlinică de lângă spital, deși era vineri seara. Vâzând cât de disperată și stresată eram, mi-a spus să intru. I-am povestit ce am pățit, mi-a pus mai multe întrebări, și apoi mi-a dat trimitere la EEG (electro-encefalogramă), pe care am făcut-o pe loc. În cele 12 pagini de EEG, a apărut o foarte mică neregularitate pe ultima pagină. Neurologul mi-a spus că nu am nimic și să mă liniștesc, dar mi-a făcut trimitere și la RMN.

După trei zile, luni, am făcut un RMN la o clinică din Târgoviște, unde imagistul era foarte priceput. Mi-a spus ca am un gliom care trebuie văzut neapărat de un neurochirurg.

Primul consult la neurochirurgie

Sâmbătă m-am întâlnit cu un medic de la un spital de stat din București, și am avut un șoc. Nu mi-a pus niciun diagnostic: pur și simplu mi-a spus că este o formațiune, dar nimic exact. De asemenea, mi-a spus că este operatoriu, și că trebuie neapărat să fac intervenția în săptămâna ce urmează. Cred că mai avea puțin să-mi spună că o să mor dacă nu mă operez. În rest, mi-a mai spus că o să mă radă complet în cap, cicatricea o să fie undeva la 15 cm, costurile vor fi de minimum 30-40.000 de euro, va trebui să fac chimioterapie etc.

Toate aceste informații le-am aflat în urma a vreo 20 de întrebări pe care le puneam. Doctorul nu mi-a dat nicio informație, doar mi-a răspuns foarte rece și monosilabic —cu da și nu— la întrebările pe care i le puneam. Am rămas șocată. Neavând altă părere, credeam tot ce zicea — mai ales că era un medic în vârstă, cu experiență, care îi învăța și pe alții, fiind profesoară.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

În tot acest timp, tatăl meu a întrebat în stânga și în dreapta care ar fi cea mai bună soluție pentru situația mea. Din șapte surse diferite, care nu se cunoșteau între ele, am primit recomandarea de a merge la Dr. Sergiu Stoica. Dacă nici asta nu este soartă și dovada că Dumnezeu există, alteva nu am ce să zic.

Am venit marți, la șapte seara, și m-a consultat Dr. Mihai Crăciun, întrucât Dr. Sergiu Stoica nu putea atunci. Am fost uimită imediat, pentru că dl. dr. Crăciun vedea RMN-ul pentru prima oară, și după nici un minut, mi-a spus direct că este un astrocitom benign și să stau liniștită că nu este nevoie să-mi fac testamentul — s-a dovedit a fi pe gustul meu ca om, având simțul umorului.

Apoi mi-a dat toate informațiile de care aveam nevoie: mi-a spus că este operabil, m-a întrebat dacă iau pastile pentru crizele pe care știa că e posibil să le am, mi-a spus să stau liniștită că nu o să mă radă în cap și că o să am o cicatrice de 6-7 cm maxim (ascunsă în păr să nu se vadă).

Am plecat de aici veselă, dacă vă puteți imagina, deși aflasem că am o tumoră pe creier. După șocul pe care l-am avut dincolo, deja eram veselă și optimistă. Am sunat și m-am programat cât mai repede pentru operație (vineri, 11 aprilie), pentru că nu am vrut să aștept, mai ales că venea și Paștele.

Intervenția awake brain surgery

Înainte de operație, am făcut niște analize, care au ieșit bune: nu aveam nimic la inimă, la sânge etc. Doar pe creier aveam o mică tumoră, dar în rest totul era perfect.

Deoarece tumora era situată în centrul vorbirii, medicii mi-au spus că vor trebui să mă trezească în timpul operației, pentru a nu mă lăsa cu sechele. Întrucât țesutul normal nu putea fi deosebit de cel al tumorei, trebuiau să verifice permanent dacă vorbesc corect, dacă îmi dau seama când ceva este greșit, când mă blochez, când nu mai pot vorbi sau când încep să vorbesc aiurea, pentru a nu tăia țesut sănătos și astfel să nu mai pot vorbi normal după intervenție.

Inițial aș fi vrut orice în afară de asta. Am întrebat dacă nu se poate cu anestezie completă: să mă ducă în operație, să mă adoarmă și să mă trezesc direct, bine și operată. Nu vroiam să fiu trează pentru că, fiind conștientă, aș fi știut că cineva umblă în creierașul meu în timp ce eu vorbesc. Însă, încrederea care mi-a fost insuflată înainte de operație, primind efectiv toate informațiile și răspunsuri la toate întrebările, mi-a creat o încredere foarte mare. Practic, m-am dus ca la coafor, ca la prietena mea la care merg de 14 ani și nu-mi fac griji că voi păți ceva.

Dr. Anca Vișan m-a pregătit psihic cu multe zile înainte de operație: mi-a explicat că o să fie alături de mine pe toată perioada când sunt trează, că o să vorbesc cu dânsa și că o să-mi pună mai multe întrebări. A fost surprinsă să afle câte limbi străine vorbesc, și mi-a spus că portugheză nu știe — i-am zis să stea liniștită, că nici eu nu mă înnebunesc după ea.

Joi, cu o seară înaintea operației, m-am internat, întrucât mai erau necesare anumite lucruri pentru ca totul să meargă perfect la operație. Apoi, vineri la prânz am intrat în operație. Îmi aduc minte tot. Știu că am fost trează vreo două ore din cele cinci ore și jumătate de operație. Îmi aduc aminte că am vorbit cu Dr. Anca Vișan în limba română, engleză și franceză. Știu că la început mi-a pus tot felul de întrebări. Apoi am râs, am povestit, le-am dat și o rețetă de lasagna, sugestii de make-up etc.

Dr. Vișan m-a ținut de mână pe tot parcursul operației, ceea a fost fantastic, și mă liniștea. La un moment dat, chiar am râs copios pentru că mă întrebase și Dr. Crăciun ceva, și i-am spus că îi răspund doar dacă mă ține de mână, dar nu putea că avea mănuși. Ne-am distrat, ziceai că suntem la o petrecere, doar că eu eram singura euforică.

A fost foarte bine, nu am fost panicată nici măcar o clipă. Nu a existat vreun moment să fiu neliniștită sau să mă panichez. M-am mirat și eu, și încă mă mir, de cât de puternică am fost. A fost ca și cum stau de vorbă cu cineva acum.

Post-operator

Ulterior, m-am refăcut destul de repede. După anestezie nu m-am simțit rău. Auzisem de la cunoștințe, care s-au mai operat și au avut anestezie totală, că le-a fost rău și au vomitat când s-au trezit. Dar la mine nu a fost cazul: m-am trezit ca acum, vorbeam, nu aveam nimic. Am stat o noapte la Terapie Intensivă, și apoi la doar două zile am plecat acasă.

Foto credit: David Muntean

O săptămână de zile am luat mai multe pastiluțe pe zi, dar după ce le-am terminat, încet-încet m-am refăcut complet. În maximum o lună am fost ca nouă.

Incizia nu m-a incomodat deloc. Trebuia de două ori pe zi să mă dezinfectez cu betadină, dimineața și seara, dar deja s-au rupt firele, s-au resorbit, deja e totul bine — față de spitalul de stat, unde trebuia să stau opt zile internată ca să-mi scoată firele.

La consultația de acum, respectiv cea de o lună de la operație, mi-au spus că totul e bine și să nu mă îngrijorez. Trebuie să revin pentru RMN la trei luni, apoi la șase luni și apoi câte unul pe an, ca să supraveghem problema. Din ce mi-a spus dl. dr. Stoica, cu cât e mai mult disecată tumora, cu atât e riscul mai mic să recidiveze. Iar cum eu mai am doar o fâșiuță cât o foaie de hârtie, riscul este foarte mic.

Concluzii și recomandări

O experiență de genul acesta inevitabil te schimbă și pe tine, și pe apropiații tăi. Colegele mele, de exemplu, care mă știu de trei ani de când lucrăm împreună, au rămas fără cuvinte când au aflat povestea mea. Acum s-au apucat toate să își schimbe stilul de viață într-unul cât mai sănătos. Cu atât mai mult, și eu m-am schimbat foarte mult, dar în bine. Nimic rău.

Cu toate că nu am considerat această experiență traumatizantă, cunosc persoane care se panichează, plâng și se îngrijorează pentru nimicuri, deci este evident cum ar reacționa într-un caz de genul acesta. Sunt și oameni care, dacă sunt tari și puternici, pot să treacă prin experiența asta foarte ușor. Dacă au și norocul să ajungă pe mâna unor asemenea medici, cu atât mai mult nu au de ce să se îngrijoreze.

De la stânga la dreapta: Dr. Sergiu Stoica, Denisa Bucur și Dr. Mihai Crăciun

De asemenea, aș vrea să le spun persoanelor care trebuie să treacă prin aceeași intervenție, în primul rând, că este esențial să aibă mai multe păreri, niciodată să nu se oprească la prima. Vă dați seama ce ar fi fost dacă eu m-aș fi oprit la prima! În al doilea rând, cu cât află mai multă lume de locul acesta, cu atât mai multă lume o vină aici. Eu una recomand 100% echipa BRAIN Institute. Și în al treilea rând, am înțeles că te ajută foarte mult starea de spirit, liniștea pe care o ai atât în timpul operației, cât și după. Trebuie să ai credință, să fii cât mai puternic și mai optimist. Pentru că, ulterior, dacă ajungi pe mâna medicilor care trebuie, nu mai ai nicio problemă.

Pe viitor, Denisa își dorește cu nerăbdare să fie mămică. Deși a primit acordul medicilor noștri, vrea să mai aștepte aproximativ un an să fie cât mai sigură că totul este în regulă. Noi îi urăm multă sănătate în continuare atât ei, cât și familiei sale. Îi mulțumim că ne-a ales pe noi să-i fim alături în aceste momente și, de asemenea, pentru cuvintele frumoase cu care a povestit despre noi. Nu în ultimul rând, îi mulțumim pentru deliciosul tort de ciocolată pe care ni l-a oferit la externare.

„Fără vioară sunt pierdut.” – Nea Jean, constănțeanul cu mâini măiastre

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on „Fără vioară sunt pierdut.” – Nea Jean, constănțeanul cu mâini măiastre

Pentru orice alt spital, dl. Ion Tița Bibu ar fi putut fi un pacient ca oricare altul. Pentru noi însă, cele câteva zile petrecute alături de “Nea Jean” au fost o adevărată încântare.

 

Vioara 1 la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, Nea Jean este o adevărată personalitate a culturii și vieții mondene din Constanța. Fără nicio supărare, pentru o anumită categorie de oameni care gustă voia bună din plin, Nea Jean este mult mai celebru decât Leo Iorga. Este greu de crezut că vreun constănțean de vârsta taților noștri să nu fi auzit de Nea Jean, să nu zâmbească atunci când îl vede, și să nu tresalte într-un anumit fel atunci când aude că acesta ar putea avea o problemă medicală.

Atunci când a pătruns pe ușa cabinetului de consultații, am fost și noi la fel de uimiți. Pe de-o parte, ne-am întristat, crezând cu greu că un monstru sacru a veseliei poate avea o tumoră craniană, iar pe de altă parte, ne-am bucurat că vom fi cei care vor menține harul artistic în mâinile maestrului.

 

Cele trei zile petrecute la BRAIN Institute, împreună cu Nea Jean, au fost o adevărată încântare, în pofida motivului pentru care am fost împreună. Începând cu discuțiile din rezervă, care porneau cu zâmbete și se terminau în hohote de râs, și continuând cu momentele începutului de operație, când pe jumătate adormit, Nea Jean ne-a cântat Con Te Partiro (Andrea Bocelli)…până când anestezia și-a spus cuvântul. Refren pe care l-a continuat imediat ce s-a trezit, încheindu-l triumfal în departamentul de terapie intensivă.

Nea Jean este un om minunat. Mâinile și mintea lui sunt dăruite —la fel ca și mânile chirurgilor noștri— cu har dumnezeiesc, și asta îl face să rămână neschimbat și să își împlinească menirea dela început și până la sfârșit.

 

„Eu am o vorbă: ia-mi vioara din mână și sunt pierdut, nu știu pe ce lume sunt”, ne-a mărturisit NeaJean.

Șederea lui la BRAIN Institute s-a încheiat fermecător prin concertul de trei piese pe care l-a primit în dar toată echipa noastră, pe holul de așteptare a spitalului. Nea Jean a plănuit din timp mica reprezentație, și a cântat cu mai multă pasiune decât l-am văzut vreodată.

„Am avut emoții mai mult ca niciodată. Nu am mai cântat de o lună, iar pentru un violonist este enorm de mult timp. Îmi era teamă că, după operație, nu voi mai putea cânta la fel. Acesta a fost testul pe care m-a rugat Dr. Sergiu Stoica să îl fac înainte de plecare, și iată că am reușit să îl duc până la capăt”, ne-a spus vizibil emoționat Nea Jean.

Vă invităm să ascultați momentul muzical; programul a inclus Rapsodia Română de George Enescu, Al doilea vals de Shostakovich — favorita lui Nea Jean, și în încheiere o dedicație pentru toate doamnele de la BRAIN Institute: „Amapola” (cunoscută în interpretarea celor trei tenori José Carreras, Luciano Pavarotti, și Plácido Domingo).

Harul mânilor măiastre ale lui Nea Jean este unul dintre darurile minunate pe care le primim aici cu toții, din când în când. Îl asculți și te gândești din nou: oare cine oferă, și cine primește?

 

Leo Iorga, operat cu succes

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Leo Iorga, operat cu succes

Echipa medicală BRAIN Institute, coordonată de Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), l-a operat vineri, 9 mai, pe Leo Iorga.

„Pentru noi, operația lui Leo a fost cea mai ușoară intervenție din săptămâna aceasta. Operația a durat doar trei ore. Leo este bine, sperăm ca duminică să meargă acasă. Am stabilit, de comun acord, să își reia activitatea după aproximativ 10 zile”, a spus Dr. Sergiu Stoica.

Tumora a avut aproximativ 3 cm în diametru, fiind strict localizată în aria motorie care comandă mișcarea mâinii și a piciorului de pe partea dreaptă. Datorită faptului că țesutul tumorii este foarte diferit de cel sănătos, nu a fost necesar awake brain surgery (operație cu pacientul treaz).

În locul în care a fost tumora, riscul de recidivă este foarte mic — dacă RMN-ul pe care îl va face mâine va confirma că ablația este completă. În funcție de diagnosticul imunohistochimic, oncologii vor decide dacă este nevoie să fie și iradiată zona respectivă.

Voletul nu a avut mai mult de 3 cm în diametru, fiind situat foarte precis în dreptul tumorii, cu ajutorul instrumentelor de neuronavigație.

„Intervenția nu a fost complicată pentru că suntem specializați pe chirurgie cerebrală, și —de obicei— tumori care sunt localizate în zone destul de dificil de abordat. Particularitatea în cazul lui Leo a fost localizarea tumorii, respectiv în aria motorie. Deja avea un mic deficit, mai ales la picior. Într-o astfel de intervenție, este important să fii foarte precis, și să folosești neuronavigația, microscopul și celelalte echipamente specifice neurochirurgiei minim invazive”, a spus Dr. Stoica.

Procedura a fost explicată de Dr. Stoica ca fiind “asemănătoare cu o problemă de geometrie în spațiu: practic, ca să fim foarte preciși în neurochirurgie, creăm un sistem cartezian cu trei coordonate (x, y și z) în care capul pacientului este prins fix. Tumora are niște coordonate, pe care le stabilim cu ajutorul neuronavigației și a microscopului, care sunt conectate, și asta ne ajută să ajungem, printr-o incizie foarte mică, fix în zona unde este tumora. Aceasta nu se scoate dintr-o bucată, așa cum se întâmplă în chirurgia abdomnială, ci se aspiră progresiv cu un disector cu ultra-sunete”.

Echipa care l-a operat pe Leo Iorga a fost formată din următorii medici: Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), Dr. Mihai Crăciun (neurochirurg) și Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist).

 

Evoluția după intervenția neurochirurgicală a lui Leo Iorga este fără incidente.

„Leo este în aceeași stare neurologică ca înainte de operație — are o mică scădere de forță musculară pe piciorul drept cauzată de edem. Țesutul muscular nefiind afectat, acesta se va recupera ulterior. Analizele de laborator sunt normale, iar RMN-ul de control făcut astăzi dimineață —care e cel mai important— arată că nu mai există rest de tumoră și nici alte complicații (cheaguri de sânge, hemoragii sau altele). Vom continua să îl supraveghem zilele următoare”, a spus Dr. Stoica.

În funcție de analizele anatomo-patologice, oncologii vor stabili dacă —și pentru ce perioadă— este necesară radioterapia. Ulterior, la aproximativ o lună, se va reface un RMN de control.

Pe lângă tratamentul medicamentos pentru edemul cerebral, parte din recuperare va fi gimnastica medicală și kinetoterapia.  În aproximativ două săptămâni, Leo Iorga va putea să își reia activitatea.

Neurinomul deghizat în otită

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Neurinomul deghizat în otită

Primăvara aduce, de obicei, căldură și bucurie în sufletele oamenilor. În urmă cu trei ani, însă, nu asta i se întampla lui Sorin. În primavara lui 2011, după urcatul unor trepte, și-a făcut apariția sindromul vestibular (pierderea echilibrului). Până la acel moment, Sorin știa că are doar o otită internă.

Înainte ca tumora să se manifeste, Sorin, fost sportiv, a avut câteva operații la genunchi. Din cauza indicațiilor post-operatorii de a sta cu piciorul mai sus decât nivelul capului, refluxul gastric a invadat zona gâtului, cauzând acufene (țiuituri în urechi) și hipoacuzie (scăderea auzului) la urechea stângă. Principala infecție la care s-au gândit medicii a fost otita, și pentru asta a făcut multiple tratamente.

„La apariția sindromului vestibular eram cu ochii cât cepele; mă plimbam din calorifer în frigider, din frigider în mobilă, și apoi târâș în pat”, povestește Sorin. „Nu am știut ce se întâmplă. După două săptămâni, am făcut RMN-ul. Când am aflat că am o tumoră, am început să fiu deprimat. Pe parcursul a trei ani, am avut vreo trei depresii serioase.”

Pe parcursul acelor trei ani, Sorin a cerut păreri de la opt neurochirurgi, dar ne-a spus că „nu am avut încredere în niciunul cum am în domnul Dr. Stoica. Știam că este un doctor foarte bun, și am avut încredere 100% să mă las pe mâna lui.” La momentul respectiv, având în vedere mărimea tumorii, Dr. Sergiu Stoica nu a recomandat operația de extirpare a tumorii, ci doar monitorizarea acesteia.

Ulterior, Sorin și-a pierdut locul de muncă, și s-a mutat, împreună cu soția, la Bistrița. Din cauza problemelor financiare și a distanței, Sorin nu a mai putut merge la controlul periodic.

Intervenția chirurgicală

Odată cu venirea verii, au apărut complicații: problemele de echilibru erau mai dese și mai intense; și au apărut probleme și cu ochii. „Auzul era demult o problemă gravă: era pierdut aproape complet, și aveam un țiuit continuu la urechea stângă. În cazul vederii a fost și mai grav. Atunci nu mai puteam merge la serviciu din cauza problemelor de echilibru; acum nu mai puteam lucra nici de acasă.”

Astfel, Sorin s-a întors de urgență în București pentru control. Dr. Stoica a recomandat atunci operația de urgență: Sorin avea presiunea intracraniană foarte mare și, la fiecare cinci secunde, exista riscul unui stop cardio-respirator.

„Am vorbit cu toate rudele și cunoștințele pentru a ne împrumuta cu bani, dar nu am găsit nicio soluție. Între timp, însă, Dr. Stoica a propus spitalului abordarea ca dosar social.”

Odată acceptat dosarul social, operația a fost programată. „În ziua operației, după toate depresiile pe care le-am avut, eram foarte vesel și pozitiv. Știam exact ce am de făcut, știam exact cu cine mă duc la operație –îi știam și pe Dr. Crăciun, și pe Dr. Stoica– și știam exact ce o să se întâmple.”

A doua zi după operație, la brațul Dr. Stoica, Sorin și-a făcut plimbarea în jurul salonului. A treia zi, la recomandarea doctorului, putea să meargă deja acasă, întrucât nu erau complicații.

Îngrijirea post-operatorie 

Din cauza deschiderii dura mater-ului (membrana care învelește creierul), exista riscul unei meningite. Pentru ca Sorin să nu plece cu îndoială spre casă, la recomandarea Dr. Stoica, a fost la un cabinet pentru o puncție lombară, fiind însoțit de Dr. Crăciun. Din fericire, rezultatul a fost negativ.

„A fost impresionant că medicii au răspuns foarte prompt: amândoi ne-au dat adresele de email, amândoi se uită constant pe acestea și ne-au răspuns imediat la orice întrebare.” ne-a spus Sorin.

La o săptămână după operație, Sorin era îngrijorat din cauza faptului că incizia supura. Nu a stat pe gânduri: a făcut o poză și a trimis-o pe email doctorilor. Răspunsul acestora a venit repede, iar a doua zi Sorin era din nou la control. Din cauza glicemiei mari, rănile lui Sorin se închid mai greu decât la alte persoane. Dr. Crăciun i-a cusut două copci, iar rana s-a închis, până la urmă, cu totul.

Sorin recomandă pacienților diabetici să aibă foarte multă răbdare și toleranță psihică: „trebuie să-ți dai seama că te vindeci mai greu și să ai multă înțelegere. Deși doctorii văd la analize că ești diabetic, nu au de unde să știe cum exact se va manifesta asta la tine.”

„Dr. Stoica și Dr. Crăciun fac o echipă foarte bună; și sunt super oameni. Le doresc multă sănătate, astfel încât să trăiască mult, și să vindece cât mai multe persoane.”

După ultimul consult, ne-am intersectat cu Sorin și cu soția lui pe holul BRAIN Institute – cu zâmbetul pe buze, ne-au spus povestea lor. Înainte de a pleca, Sorin l-a întrebat pe Dr. Stoica dacă neurinomul este genetic; răspunsul a fost negativ. Așa că așteptăm vești bune de la Sorin și soția lui – nu doar de sănătate, ci și privind venirea pe lume al celui de-al treilea membru al familiei.

Operaţie pe furiş

Posted on | by bogdan | Leave a Comment on Operaţie pe furiş

În dimineața conferinței de presă care a avut loc ieri, echipa de neurochirurgie cerebrală condusă de Dr. Sergiu Stoica a operat un caz foarte special. Vrem să vă spunem această poveste pentru că noi am fost –și suntem– profund emotionați și fericiți că totul a decurs bine.

(Nu vom folosi numele real – din motive pe care le veți înțelege citind ceea ce urmează.)

Vlăduț are șapte anișori. La fel ca majoritatea băiețeilor de vârsta lui, el este pasionat de mașinute. La fiecare consultație a adus una din mașinuțele preferate. Privindu-l cum se joacă, ai fi putut jura că vizita la medic este una conjuncturală – poate doar pentru a-și însoți părinții, și a le rezolva problemele de adulți.

Neimplicarea lui Vlăduț în propriile probleme medicale nu este întâmplătoare. La vârsta de doi ani și jumătate, Dr. Sergiu Stoica l-a operat pe Vlăduț de o tumoră gigant de 7 centimetri. La vremea respectivă, a fost detectată o a doua leziune, mult mai mică, iar decizia a fost doar de a o supraveghea radiologic în continuare. Luna trecuta însă, medicii au observat o creștere în dimensiuni, drept pentru care abordarea chirurgicală a părut din nou cea mai corectă soluție.

fotografii-lansare-brain-institute-29

În cazul lui Vlăduț, una din principalele griji a tuturor a fost ca el să nu știe că va trece printr-o operație neurochirurgicală complexă – de fapt, să nu știe că ar avea vreo problemă. Singura explicație a fost controlul uzual pe care toți copiii și adulții trebuie să îl facă din când în când. În cazul copiilor, aspectele psihologice sunt cel puțin la fel de importante precum sunt cele clinice; felul în care își construiesc personalitatea depinde în mare măsură de percepția egalității cu ceilalți.

De când s-a internat dimineață, totul a mers impecabil – echipa BRAIN Institute s-a transformat într-o trupă de actori profesioniști. Vlăduț a primit un sedativ „surpriză”, care a permis asistentelor să îi monteze o branulă pe furiș. A urmat anestezia și operația – totul s-a petrecut în timp ce Vlăduț își visa probabil colecția de mașinuțe. Cicatricea, singura urmă pe care operația a lăsat-o, a fost ascunsă în păr – micuță, cvasi-invizibilă.

Câteva ore mai târziu, când s-a trezit, nu era conectat la niciun aparat de monitorizare, fiind în același loc în care adormise de dimineață. A căscat, le-a zâmbit părinților, a coborât din pat, și a mers direct în camera de joacă. În pragul ușii, a apărut o fetiță de vârstă ceva mai mică, la care Vlăduț s-a uitat cu înțelegere și compasiune: „săraca fetiță, probabil că e bolnăvioară”.

Asta explică o parte din zâmbetul pe care Doctorul Stoica l-a afișat la conferința de presă de ieri dimineață. Grija și dragostea pe care o dăruim pacienților se întoarce înapoi înzecit!